Unde au dispărut colindătorii?

editorial-2-ianuarie

Nu, nu-mi e dor de puradelul care-ți bătea-n ușă cu furie până-i deschideai și apoi îngâna rapid un cântec, având mâna întinsă după o pomană, de la primul până la ultimul vers al colindei. Nici de gunoierul care urla de la lift că e Anul Nou și-și cerea dreptul. Dar anul ăsta mi-au lipsit copiii din bloc sau grupul de 3-4 adolescenți care plimbau de la un etaj la altul o chitară și câteva versuri frumoase.
Știți la ce mă refer? Mă gândesc la vocile alea frumos armonizate, lucrate în ore bune de repetiție, care îmbrăcau ecoul scării cu un colind sau două. Când deschideai ușa, ochiul se încânta și el: câțiva tineri frumoși, fete sau băieți, grupați în jurul celui care cară și o chitară. Sau mi-a lipsit corul de tineri de la ”seminar”, picătura aia de muzică și religie care se îmbina perfect cu aroma de cozonaci abia scoși din cuptoare.
Anul ăsta mi-a lipsit și gașca de copii din bloc, grupul ăla bine definit, cu cel mic, care e și cel mai conștiincios la versuri, cu dolofanul ale cărui mustăți maronii arată că nu a avut răbdare să ajungă acasă cu ciocolatele primite și cu cel mai mare, purtând desaga în care adună plata efortului de a ura toate cele bune.
Mi-am dat seama că au dispărut toate aceste umbre frumoase ale unui trecut nu prea îndepărtat când am văzut, acum, după Anul Nou, că era intact coșulețul cu batoane de ciocolată pus în hol, să fie la îndemână. Neatinse erau și bancnotele de 1 leu, puse sub coș.
În timp ce banii îi băgam în buzunar și rupeam ambalajul de la o ciocolată – cu praf de cocos, preferatele mele – m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu toți acești copii și tineri?

Cred că pur și simplu această tradiție s-a disipat sub valul de ură. Urându-i pe cerșetorii, pomanagii sau speculanții de datini, i-am gonit și pe cei care duceau frumosul de la o generație la alta.
Cum erau primiți urătorii în ultimii ani? Aveți pe scară măcar un demn urmaș al secretarilor PCR care ieșea pe hol și-i înjura pe colindători, fie că erau studenți fie că erau copii? Aveți sigur. Dar pe ăla care urla de după ușa închisă îl cunoașteți? Sigur că da.
Apoi, ca părinte vorbesc acum, îți mai lași copilul să colinde sau cu sorcova, știind că există riscul să ți-l înjure cineva? Normal că nu. A apărut o reținere pe care părinții noștri n-o aveau: ”Ce-o să zică vecinii, că le cerem bani?” Îmi amintesc, când eram copil, că ai mei ”cheltuiau” cu alți urători cam cât aduceam eu acasă. Nu se îmbogățea nimeni și nici nu făcea vreunul credit la bancă.
Am fost atât de inepți și le-am permis celor din jur să fie atât de inepți încât am omorât o tradiție cu totul, doar pentru că nu am fost în stare să discernem între firele ei frumoase și cele urâte. Chiar și cei care tratăm colindatul ca pe o datină am fost agasați în anii din urmă de valul prea mare de mâini întinse pe care-l găseam la ușă de câte ori suna soneria. Dar nu liniștea desăvârșită de la ușile noastre e răspunsul!
Nu am știut să cernem neghina de grâu sau i-am lăsat pe alții să decidă ce ne place și ce nu, ce să păstrăm de la părinți sau ce să aruncăm, cu un zâmbet superior.
Acum știu că a fost o prostie. Și nici măcar nu știu dacă e reparabilă.
P.S. Vorbesc de București. Dar cred că e la fel de trist în mai toate orașele…

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

2 Responses to Unde au dispărut colindătorii?

  1. Răzvan says:

    Ai dreptate și mie mi-au lipsit colindătorii de alta data.
    Sa stii însă că în București este mai accentuată aceasta pierdere a tradițiilor , in provincie inca se mai tine , însă și aici mult sub numărul mare de copii care eram odată la colindat. Ce frumos era…

  2. Tudor says:

    Din pacate incepem sa ne cam pierdem traditiile, iar asta este destul de dureror. Intr-adevar, Craciunul acesta parca nici nu l-am simtit…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *