Editoriale

Țară de rahat, teroriști de rahat

Nu se poate să nu știți bancul ăla cu baciul care, sprijinit în toiag, vede cum un deltaplan se zgâlțâie în aer și apoi se prăbușește, stricând o căpiță de fân. Cu înțelepciune mioritică, baciul exclamă:Țară de rahat, teroriști de rahat!
Într-un fel, ca în mai toate bancurile care dizolvă realitatea amară în dulceața râsului, e un strop de adevăr în constatarea ciobanului, în fiecare țară atentatele au și ceva specific. Fiecare țară suportă consecințele zgândăririi propriului rahat, folosesc termenul doar ca să continui ideea baciului cu toiag.
De la început vreau să spun că nu există legătură sau comparație între teroriștii islamici (pericolul palpabil al lumii civilizate, organizați aproape militar) și activiștii ”antifa”, militanți împotriva ”supremației albe”, dar printre ei au apărut tot mai mulți tipi violenți, dovadă fiind câteva mitinguri americane care au degenerat. Legătura este, după mine, că fiecare țară are de rezolvat situațiile care au apărut tocmai pentru că, în trecut, a avut de găsit soluții pentru alte probleme. A nega această realitate este o idioțenie.
Chiar și în cazul atacurilor islamiste, despre care putem afirma că au câteva trăsături comune, semn că ”modelul” a fost gândit de o singură minte, tot apar diferențe de la o țară la alta. Schema lor e simplă, atacuri simultane, pentru a induce senzația că un oraș sau chiar o țară este atacată de o adevărată armată, folosirea explozibililor, dacă există posibilitatea, sau a mijloacelor ușor de procurat (mașini, cuțite, arme mici de foc) pentru a transmite mesajul că orice militant se poate înarma de la orice colț de stradă.
În seria de atentate care a lovit recent Spania, filmul evenimentelor pare că a fost deslușit de poliție. O grupare de 11 tineri, strânși în jurul unui imam dement, plănuia o lovitură cu explozibili. Manevrarea tembelă a bombelor a lăsat banda fără creier și fără muniție. Pe 16 august, într-o explozie accidentală, imamul a murit și a fost distrus tot materialul care urma să fie detonat. Din acel moment, tinerii au acționat ca o găină decapitată, lovind orice în jur. Unul a luat o camionetă și a intrat în mulțime, alți cinci căutau grupuri de oameni pe care să sară cu cuțitele. Au fost împușcați aproape toți.
Moduri de operare devenite în mod tragic ”clasice”, instructaje foarte eficiente ideologic, dar fără prea mare accent pe pregătirea fizică pentru luptă sau pentru ”supraviețuirea” când ești urmărit, totuși este ceva în acest atentat mare eșuat care este specific Spaniei.
De 20 de ani, oricâte fărădelegi ar face românii sau rușii în Spania nu-i pot detrona la acest capitol pe marocani. Veniți în Peninsulă de la doar o aruncătură de băț, marocanii fac aici legea în lumea crimei organizate locale. În mod natural, din aceste medii ”răsar” și tinerii care sunt atrași de extremism.
Mai mult, ăsta nu e un fapt nou, încă de la atentatele din 2004, se știe că teroriștii din Spania provin din comunitatea de marocani, așa cum belgienii știu până și cartierele din Bruxelles din care provin teroriștii care au lovit în 3 țări europene.

editorial 23 august 1
Abdelbaki Es Satty

În 2017, imamul mort în explozia din 16 august, Abdelbaki Es Satty, a povestit prietenilor că, în 2012, fiind în închisoare, l-a cunoscut pe unul dintre marocanii condamnați pentru organizarea atentatelor din 2004, de la Madrid, când au murit 192 de persoane. Cumva tipi de genul ăsta se găsesc între ei, se împrietenesc și își cresc propria experiență, împărtășind cu aceia asemenea lor.
Grupurile de marocani sunt ”marca înregistrată” a atentatelor sângeroase din Spania. Nu e vorba de emigranți ajunși aici de câteva luni, ci de oameni care stau în Spania de ani buni, poate chiar la a doua generație pe pământ hispanic.
Chiar dacă unele idei, ”inspirația”, tehnicile le vin din afară, luptătorii implicați în aceste acțiuni sunt produse ale societății pe care o lovesc. Și par destul de mulți.

editorial 23 august
Andrew Schneck

La fel s-a întâmplat și în cazul – mult mai puțin mediatizat – al teroristului Andrew Schneck, tânărul surprins în timp ce încerca să pună o bombă la soclul statuii unui erou confederat. Când a fost reținut, individul a spus că ”Tipul ăsta îmi e antipatic!”
Deși Justiția americană ezită să îl inculpe pentru terorism, el tot riscă vreo 40 de ani de închisoare. După mine, Andrew e de același calibru cu criminalii marocani din Spania. Punea o bombă de mare forță, într-un parc, existând riscul să omoare sau să rănească oameni. Are o ideologie, progresismul de extremă-stânga, convingerea că fără gesturi extreme nu se mișcă nimic, are acces la materiale explozibile și dorința de a muri pentru ideile sale. Vă reamintesc faptul că individul a încercat să se sinucidă, înghițind nitroglicerină și scuipând imediat, probabil în speranța că declanșează o explozie. El nu distrugea o statuie care îl enerva, ci transmitea un mesaj. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Pe când rămâne în București doar statuia lui Kogălniceanu?

monument Robert E. Lee si Thomas Stonewall Jackson
Foto baltimoresun.com

Recentul Război de Secesiune care a izbucnit în America, după ce a clocotit la focul scăzut al injuriilor pe net, îmi dă sentimente contradictorii. Pe de o parte, inima mea de fost adolescent adăpat la poveștile propagate cândva pe marile ecrane sau de sălile de lectură deplânge a doua mare înfrângere a gloriosului Dixieland, pe de altă parte, destul de matur fiind, măcar ca vârstă, nu pot să nu analizez sentimentele pe care le-am trăit imediat după Revoluție, când am văzut căzând statuia lui Lenin din fața Casei Scînteii.
Nu cred că aș fi rezistat să trec zilnic pe lângă un simbol al comunismului (pe care, trăindu-l până la 20 de ani, îl identific cu cea mai dezgustătoare doctrină care a împuțit vreodată mintea umană) doar pentru că un crtic de artă sau vreun sculptor mi-ar fi spus că e o operă. Același sentiment de neîmplinire a schimbării l-am avut până să fie coborât de pe piedestal monumentul Ostașului Sovietic și îl mai am încă știind că undeva în București este un Mausoleu al Luptei de Clasă.
Mai mult, având ceva semințe de tradiționalism și naționalism în suflet, mărturisesc faptul că m-a interesat dezbaterea din 2004 privind reamplasarea monumentului celor 13 Generali din Arad. Dar pot să înțeleg că atunci Adrian Năstase avea nevoie de îngăduința occidentalilor care ne considerau șovini și de voturile maghiarilor pentru prezidențiale.
Nu degeaba am adus vorba despre politică, pentru că eu cred că în America acum e foarte multă politică, nemaiînfruntându-se doctrine economice sau financiare, ci doctrine sociale, iar taberele violente sunt formate, după mine, din exaltați ai celor două filosofii de viață care se încăpățânează să nu găsească o cale de dialog. Pe de altă parte cred că e prea târziu ca să mai identificăm primii vinovați, ci mai potrivit ar fi să se caute soluții lucide. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Sucul de căpșuni al soacră-mii, ”Deșteaptă-te, române” și ”Tatăl nostru”

jurnal 16

Vreau să-mi notez câteva gânduri după ce Alecsia a început școala – clasa a II-a! – și am bifat prezența în curtea școlii, lăsându-mă, ca un broscoi urcat pe-un brusture, înconjurat de râsete, mame elegante, culori, , învățătoare cu privire dulce-severă, flori și ghiozdane nou-nouțe.
Primul gând merge spre inerenta lacrimă de părinte care-și vede copilul tot mai departe la serbarea de început sau de sfârșit de an. Natural, așa cum toamna ia locul verii pe tarabele piețarilor, tot așa intrăm și noi, timid, în epoca lui ”Tati, părinții stau mai încolo!”
Și, ce să facem, stăm mai încolo…
De unde eram tot am auzit cum părinții și copiii au vorbit între ei, fără pauză, și la ”Deșteaptă-te, române” și la ”Tatăl nostru”, ceea ce m-a făcut să înțeleg că toate se vor duce deodată pe apa sâmbetei, lucru care, trebuie să recunoașteți, va fi mai puțin dureros decât dacă am smulge pe rând toate rădăcinile din copiii noștri. Dureroasă au ba, după mine se face o mare prostie și nu prea văd cum ne putem opune.
Al doilea lucru pe care vreau să-l notez în Jurnal – și aici revin la hotărârea mea de a recupera faptul că nu mi-am scris la timp amintirile din vacanță, lăsându-mă pradă păcatului trândăviei – e că acum câteva zile, joi sau vineri, stăteam cu Alecsia, împărțind masa din bucătărie. La un capăt eu îmi făceam de lucru, la celălalt ea, înarmată cu vreo două foi dictando și un stilou, scria un „eseu”.
Asta era ultima și, în viziunea ei, cea mai grea încercare care trebuia să încheie ”Caietul temelor de vacanță”. Cerința e cea pe care o știți: ”Cum mi-am petrecut vacanța de vară și care e cea mai frumoasă amintire?”
Pe bune dacă tema nu e grea. Dacă eu aveam de scris asta, nu știu ce aș fi ales, caii sălbatici care fac plajă la malul mării, zimbrii pregătiți să fie eliberați, cormoranii care cârâie la un pas de tine, puiul de cucuvea care și-a luat zborul spre lumea largă de sub streașina casei. Eram curios ce va alege Alecsia. Părea în impas.
-Tati, iau o pauză. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic SE ÎNTOARCE! Azi, Sofia e gata de măritat!

Cred că v-am mai vorbit despre o expresie care îmi e foarte dragă: Până te-nsori îți trece! Sigur, având și varianta feminină cu ”te măriți”. Nu-mi dau seama de ce nu a apărut și varianta neutră, ca să eliminăm orice posibilă discriminare a vreunei minorități care se julește și, Doamne ferește, nefiind pomeniți în zicală, ajung la propria nuntă cu vreun genunchi zgâriat! O posibilă explicație a absenței discriminatorii o fi că, pe vremea strămoșilor noștri, neutrii nu se măritau, însurau sau poate tocmai neutrii erau cei mai atenți copii din lume și aveau mereu genunchii și coatele trandafirii.
Ceva adevăr în asta cu trecutul zgaibelor până la nuntă cred că este, că nu-mi amintesc să fi văzut vreo mireasă zgâriată pe vârful nasului că s-a băgat prea adânc în tufa de zmeură sau să-i fie jenă să-și ridice faldurile rochiei când ginerele îi smulge jartiera, pentru că are vreo zgârietură de cum s-a potrivit pietrișul pe sub bicicleta care merge cel puțin câțiva metri și cu roțile în sus.
Pornind de la zicala asta și de la ceva experiență în calmatul țipetelor ca din gură de șarpe după vreo bufnitură, sunt convins astăzi de trei lucruri: Sofia va fi în ziua nunții ei cea mai frumoasă mireasă care a călcat vreodată Pământul, că ginerele îmi va fi antipatic și că mireasa nu va avea o zgârietură sub genunchiul drept.
Am strâns vara asta o mulțime de amintiri, dar soarele din mai multe locuri s-a așezat greu între mine și tastatură și prea leneșă mi-a fost mintea ca să potrivesc în scris. De fapt, n-am vrut să irosesc muncind nici măcar o secundă din darul dumnezeiesc care e vacanța! Nici Alecsia n-a vrut, așa că acum stăm amândoi la câte un capăt de masă și scriem. Ea-și termină ”caietul de vacanță”, eu reiau Jurnalul de tătic.
Mi-am notat toate amintirile – într-un carnețel cu multe inimioare și ochi care joacă-n cușca lor transparentă de plastic, primit de la Alecsia – așa că, după ce vacanța o pleca înapoi în Franța, cu trenul pe care deja îl aștept cu nerăbdare să se întoarcă pe meleagurile noastre, le voi înghesui și pe astea în paginile Jurnalului. Am povești de tot felul, toate m-au făcut să zâmbesc. Multe-s din Bucovina, câteva din Deltă sau de la mare, am și vreo două din Sighet, unde am petrecut câteva zile de aur cardiac, dar pentru astea am nevoie de ceva liniște ca să le scriu. Liniște, nu de timp, cum ar crede unii, ca să se prescrie făcutele și nemaiauzitele trăite de părinți singuri prin Maramureș, unde am ajuns, ca în fiecare an fără copii, doar cu o mână de prieteni, evadați și ei din Paradisul Familial.
O să fie timp pentru toate amintirile astea când o trece vacanța și parcă văd și vreo două avantaje: amintirile despre vacanță au mai mult farmec în serile când ochii se închid de apăsătoare oboseală și ultima dorință înainte de a-ți așeza capul pe pernă e să visezi ceva frumos. Al doilea și cel mai mare avantaj al depănării amintirilor din vacanță la țeava caloriferului este că te face să adormi zâmbind.
Uite un vis pe care o să-l retrăiesc toamna-iarna asta și are legătură cu bătrâna zicală ”până te măriți îți trece”.
Pe la sfârșitul lunii iunie, Sofia a încercat vreo 20 de secunde să meargă pe bicicleta Alecsiei. La nici 5 ani să te urci pe bicla uneia de 8 ani e o experiență pe care un copil o uită repede – cât apuci să spui ”Până te măriți îți trece” lacrimile și țipetele au dispărut ca prin farmec – dar genunchiul o păstrează destul de mult timp. Curând aveam să aflu că nu numai genunchiul a ținut minte căzătura.
Genunchiul Sofiei părea vopsit de o julitură maronie care a însoțit-o mai toată vacanța. După cum se vede și din poza asta:

jurnal 15

Nimeni nu a mai atenție juliturii, sau cel puțin așa am crezut până acum câteva seri când m-am trezit cu Sofia lângă mine. A crescut, așa că acum știe cum să se facă ascultată: mi-a oprit televizorul din telecomanda pe care a lăsat-o apoi să cadă pe parchet, m-a tras de mână încât falca pe care mi-o sprijineam a rămas gânditoare în aer și apoi mi-a zâmbit:
-Tati, mă auzi? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. La ce e nevastă-mea mai bună decât soacră-mea?

Începem cu asta:

jurnal 13

O viață întreagă de filme western nu te pregătește pentru momentul în care ești surprins de cavalcada unei herghelii de mustangi. Orice părinte a trecut prin momentul în care aproape i-a sărit din mână cafeaua pe care se pregătea să o soarbă, ascuns sub ceea ce credea că e globul impenetrabil de cristal. Liniștea ta se dovedește un neputincios castel de nisip, spulberat de un val de tropăieli care par să vină de pretutindeni.
Apoi totul e tăcere și doi ochi mari te privesc mirați cum te ștergi pe burtă de neagra licoare și cel mai dulce glas de pe pământ spune: ”Tati, ce faci? Am venit să-ți spun că te iubesc!”
Secunde bune trec până ce pulsul revine la normal și poți îngăima: ”Și eu te iubesc, prințesa mea!” Dar de cele mai multe ori e tardiv și valul tropăitor se îndepărtează deja, ducându-se să se răstoarne peste liniștea altui loc.
De oricâte ori ai văzut în copilărie filmul ”Parisul vesel” și ai lălăit, spre disperarea părinților și a vecinilor, ”Everybody Want’s to Be a Cat”, nimic nu te pregătește pentru dimineața de după noaptea în care ai lăsat în curte doar un pisoi, Pufoșica noastră galbenă-albă, și dimineață găsești patru!
Nu dai peste ele oricum, ci e un ritual aparte pentru o asemenea descoperire. Ești ascuns pe undeva cu o cafea în mână, încercând să-ți revii după o noapte în care ai visat că dormi pe un așternut de pisici care toate miorlăie, hârâie sau dărâmă oale prin șopron. Realitatea îți va arăta că nu a fost un vis. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. O amintire cu Alecsia și Ducu Bertzi

jurnal 12 1

Povestea asta este despre Alecsia și cum, la numai 8 ani, vede relația dintre mine și maică-sa într-o aură împrumutată din basmele copilăriei. Sau poate că ochii de copil văd adevăruri pe care noi adulții nu le mai observăm.
Într-o seară de august, opt adulți degustam răcoarea mătăsoasă care face Bucovina să difere de restul lumii. Pe masă erau mâncărurile noastre, băutura noastră, locul răsuna de muzica noastră. Atâta doar că noi eram cu Sofia și Alecsia. Evident, copiii nu gustau mai nimic din ce era ”al nostru”, al adulților.
După ce au stors din locul de joacă cam tot ce se putea, după ce au scurs în eter ultimele picături de energie din bateriile telefonului și tabletei, micuțele s-au așezat lângă noi și au început să ne privească stăruitor.
Dar cine avea timp de ele! Noi, domnii, eram adânciți în ceva politică, doamnele vorbeau de ale lor – sincer, cred că ne cam tocau pe noi – și timpul se scurgea în defavoarea imaginii noastre în ochii fetelor.
La un moment dat o pereche s-a ridicat să danseze. O baladă folk se îmbina perfect cu noaptea care pusese stăpânire pe tot locul.
A doua pereche s-a ridicat. Apoi a treia. Rămăsesem doar eu într-un capăt de masă, savurând o țigară, și Silvana în celălalt capăt, cotrobăind în telefon, probabil înainte de a-l da pe mâna fetelor care trădau multă nerăbdare.
Cred că melodia era la a doua strofă când Alecsia s-a ridicat de lângă maică-sa și a venit spre mine. Am ridicat telefonul meu, bănuind că urma să mi-l ceară ca să-l folosească drept plici pentru enervantele muște ale plictiselii.
Opresc aici firul poveștii, pentru că melodia îmi amintește de o altă întâmplare.
Fix acum 9 ani, pe 7 august, eram pe drumul de munte care șerpuiește prin pădure spre Sihla. Era sărbătoarea Sfintei Teodora și locul era un furnicar de oameni. Urcam și poate din cauza asta eu și prietenul meu eram mult în urma doamnelor noastre care grăbiseră mult pasul, pentru a prinde măcar ceva din hram. Hramul, însă îl pierdusem deja, pentru că am plecat de acasă destul de târziu. Povestea care urmează este diluată cu vreo două-trei figuri de stil, are și mult subiectivism și e presărată cu mai toate nuanțele căpătate de-a lungul timpului, prin repetarea pe la diverse mese. Dar are farmec, farmecul miezului de adevăr.
Știți cum e când patru adulți sunt în vacanță? Femeile au o mie de planuri, vor să vadă mii de locuri simultan, dar soții se dovedesc adevărate pietre de moară.
De cu seară făcuseră planul. Pe soția prietenului meu o cheamă Teodora și musai pe 7 august trebuia să ajungem la Sihla. Aveam ceva drum, așa că au decis că vom pleca cât mai devreme. Plus că Silvana era însărcinată și nu vroia să o prindă vipia cea mare a prânzului pe drum, ci undeva la umbra muntelui.
Silvana o purta în pântec pe Alecsia, dar atunci abia de știam că va fi o fetiță, darămite să-i mai știm și numele. La ”Alecsia” ne gândisem, amestec de mândrie legată de porecla mea, Alecu, devenită pentru mine un al doilea prenume și de smerenie în fața sfântului care învinge prin puterea cuvântului, Alexandru, dar nu era ceva ”bătut în cuie”.
În dimineața plecării, cafeaua s-a dovedit mai bună ca de obicei și s-a cerut mai îndelung savurată. S-a legat și o discuție destul de lungă și a fost musai să stăm lângă un cd-player ca să ascultăm ceva muzică, așa că am plecat târziu.
La Sihla, la poala muntelui am văzut cum valul de creștini deja cobora, după ce se terminaseră hramul și liturghia.
Doamnele au luat-o iute la deal, sperând să mai prinde ceva sfințenie, iar noi am rămas la urmă, mulțumindu-ne cu dramul de lumină ce se revărsa din ochii pelerinilor.
Dar urcușul de voie avea să ne fie întrerupt și apoi deturnat definitiv.
Treceam urcând prin mulțimea care cobora când am auzit un strigăt: ”El e!” Ne-am oprit, uitându-ne în jur, doar-doar om vedea cine e el și ce caută el în creierii munților.
Ne-am trezit înconjurați de pelerini, mai ales de pelerine, dacă ăsta o fi termenul corect pentru smeritele călătoare. Toate râdeau, vociferau, cântau și se împingeau una pe alta pentru a ajunge să pună mâna pe prietenul meu.
I-au cerut autografe și omul a scos din geantă un marker și a început a semna pe unde apuca, pe acatiste sau tropare, pe năframele cu care tinerele își ascunseseră părul mătăsos pe timpul slujbei sau chiar pe bluzele înflorate ale doritoarelor.
Pe mine mulțimea mă dăduse deoparte, nu prezentam interes pentru nimeni. Și atunci – Doamne iartă-mă, știu că n-a fost creștinesc gestul meu! – m-am trezit vorbind cu voce tare:
-Vezi, băi, Alexandre, cu ochelarii ăștia noi semeni cu Ducu Bertzi!
Imediat s-a lăsat liniștea, de parcă un popă nevăzut anunțase că urma să citească din Sfânta Evanghelie. Femeile se uitau ba la lucrurile semnate ba la prietenul meu, iar acesta rămăsese mut, atât de mirat de lovitura venită dinspre mine că nu mai avea putere să reacționeze. Ținea încă basmaua unei muieri în mână.
Femeia și-a tras bucata de pânză și am știut că va izbucni scandalul. El ar fi vrut să spună ceva, să protesteze, dar mi-am dat seama că nimic nu mai pute opri furtuna! L-am tras pe prieten de mânecă și–am spus:
-Hai că se împute treaba! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara fără ochelari de soare

rubrica 28 iulie


Uneori, când îmi e dor de senzațiile frumoase ale verii, mă plimb prin albumele lui Alex.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)