Author Archives: Alecu Racoviceanu

Jurnal de tătic. Discriminare clară. Activități în familie: mersul la COAFOR!

jurnal 32 1

E noapte. Sofia învață să doarmă-n fund. Mă sfătuiește și pe mine să încerc, pentru că e miercuri seară, seara când familia doarme într-un singur pat, pentru că începe mini-vacanța de 1 Decembrie și nu vrea să ”doarmă singură, aicea, sus”! Îi fac pe plac, așa că mă așez cu perna la spate și, în loc să privesc fix tavanul, ca orice om normal care vrea să adoarmă, mă holbez la ușa dormitorului, gândindu-mă că ar fi minunat să mă lase fetele să ies și să trag o țigară în bucătărie!
Nu mă lasă, așa că adormim amândoi cu bărbiile căzute-n piept, cocârjați, ca impiegații de gară, între două personale.
Alături de noi, Alecsia, Silvana și plușații Ponică și Olel se răstigneau pe salteaua moale.
Dacă eu m-am supus dulcelui chin pentru că așa-mi ceruse Sof, motivația ei era mult diferită – și, așa cum știți, total inaccesibilă mie – nu vroia să își strice părul!
Povestea dormitului în fund, începuse cu câteva ore înainte când, terminându-și treburile mai repede, nevastă-mea a luat fetele și s-au dus la coafor. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cum, Doamne iartă-mă, să nu o iubești!

jurnal 31

Foto Alex Mazilu

Tocmai intram în mini-vacanță. Adică pe canapeaua devenită neîndestulătoare eram toți patru, fiecare cu câte un telefon, laptop sau tabletă în mână. În fața noastră, televizorul mergea în gol, cu sonorul oprit.
Agitația săptămânii care scutura din calendar foaia lui noiembrie se transforma în dulcea lene pe care nu ai vrea să o duci nici măcar dintr-o cameră-n alta, darămite să o mai și scoți din casă.
Dar Dumnezeu, când a vrut să fie o măsură-n toate, adică și în liniște, nu a creat doar tatăl și fetele lui, ci a furat o amărâtă de coastă și a făcut femeia. Femeia din casa noastră și-a scos căștile din urechi și i-a făcut Alecsiei un semn să și le scoată și ea.
-Ai teme pentru vacanță?
Toți am oprit aparatele și ne uitam la Silvana ca la unul care a venit cu colivă la masa de Revelion. Alecsia nu s-a pierdut cu firea:
-Nu, mami, nu avem teme!
-Sigur?
Cât fetița de numai 8 ani se gândește cât de mult știe maică-sa despre temele de vacanță, profit să vă spun că eu nu cred că aș fi făcut față copilăriei dacă ai mei ar fi avut atâtea metode de a mă urmări tot timpul. Mi-aș fi luat lumea-n cap și aș fi luat calea codrului! Dar cred că și ai mei, Dumnezeu să-i ierte, ar fi dus mâinile la inimi mult mai devreme, asaltați de imagini pe wapp sau messenger cu pagini din culegeri, fotografiate de părinți care cum ajung acasă cotrobăie prin ghiozdane. Păi dacă săraca mama ar fi ”cetuit” cu profesoarele mele pe diverse grupuri… Doamne, nici nu vreau să mă gândesc! Mama lua un ”extraveral” pe lună, taman în ziua când era ședința cu părinții, dar dacă ar fi urmărit ”în timp real” ce se întâmplă în clasă, cred că pedepsele aplicate mi s-ar fi terminat tocmai când mă eliberam din cătănie.
-Nu, mami, nu am teme!
-Sigur? Te mai întreb o dată.
-Poate e ceva, dar…
-Alecsia, ai de făcut exercițiile de la pagina 41 până la 48!
Am înlemnit toți, Sofia, Alecsia, eu și pisica Mitzu. Mâța cred că a înlemnit mai mult din solidaritate că ea n-are niciodată nimic de făcut, fie zi de vacanță fie zi de muncă. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. A murit doamna de la farmacie!

Textul ăsta nu e despre dispariția Stelei Popescu, o doamnă a bucuriei, ci despre teama permanentă a părinților că nu reușim să le transmitem copiilor măcar câteva dintre lucrurile pe care le iubim, care ne încântă. Eu am cedat de multe ori în fața Alecsiei, preferând comoditatea unui ”Bine, fie, e ca tine!” în loc să lupt pentru ceva ce știu sigur că ar fi trebuit să facă parte din bagajul ei de cunoștințe, de sentimente. Cred că uneori și părinții mei au cedat, dar cumva, fără să simt, am preluat multe din iubirile lor.
Vinerea trecută, dimineață, Alecsia mi-a spus, înainte de a pleca la școală:
-A murit doamna de la farmacie.

jurnal 30

Am înțeles imediat că se referă la Stela Popescu și nu am căutat să aflu cum de știe un copil de 8 ani de moartea unei persoane. Nu erau nici 24 de ore de când se aflase cumplita veste. Sunt destul de obișnuit ca felurite informații să ajungă la fete, indiferent cât zid am face noi, părinții, între ele și realitate.
Alecsia a plecat rapid, înainte de a apuca să am vreo reacție. Am vrut să-i spun că e în eroare, că Stela Popescu e o stea adevărată, nu ”doamna de la farmacie”, că reclamele sunt doar o întîmplare într-o viață aurită.
M-am decis atunci, pe loc, ca după ce termină școala, să am o discuție cu Alecsia despre Stela, despre teatrul de revistă și despre rolul râsului în viața noastră. Am ales și câteva clipuri pe care urma să i le arăt.
Nu ne-am întâlnit după școală. A rămas cu un coleg să se joace, să-și facă temele sub atenta supraveghere a mamei lui.
Asta mi-a permis să aleg mai multe clipuri, să le sortez cumva în mintea mea. Să îmi pregătesc și un mic discurs, să înțeleagă că acum 30 de ani erau curajoși cei care scăpau fie și măcar o aluzie despre vreun aliment care lipsea din galantare.
Aici, mărturisesc, îmi trebuia ceva curaj, pentru că îmi amintesc cum, acum vreo 3 ani, am încercat să-i explic cum de în copilăria mea erau numai două ore de program la televizor. Cum îi explici asta unui copil care are permanent în preajma sa 4-5 surse de imagini mișcătoare?
După un dialog de câteva minute, a înțeles că era unul Ceaușescu care oprea aparatele după două ore. ”Cam ca Mami”, a conchis atunci Alecsia, dar e normal la 5 ani să o vezi pe maică-ta ca pe un dictator blond!
Abia îmi pregătisem povestea despre Stela, că Alecsia a venit acasă doar să se schimbe și să fugă la școala de circ.
În noaptea aia a rămas la bunici, așa că mica mea oră de ”culturalizare” s-a amânat pentru sâmbătă.
Sâmbătă a trecut pe acasă doar ca să se dichisească pentru o petrecere cu niște colegi. Cine avea minte să stea să asculte cuplete vechi? Nimeni, așa că am rămas cu discursul pregătit tocmai pentru duminică seară, pentru că sâmbătă a aterizat din nou la bunici, iar duminică dimineață am avut eu treabă. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Sfântul Black Friday

jurnal 29
Foto Alex Mazilu

Discutam de ceva timp și eram pe punctul de a-i da dreptate Alecsiei: Black Friday are avantajele sale în fața moșilor Nicolae sau Crăciun. Ba chiar și față de ziua de naștere!
Pe scurt, teoria unei fetițe de numai 8 ani poate fi rezumată astfel: ”De Moș Nicolae trebuie să își aranjezi cizmulițele la ușă, să le cureți. Pentru Moș Crăciun trebuie să înveți cântece și poezii. Ba pentru ei trebuie să stai cuminte un an întreg! De ziua mea, petrecerea e mai frumoasă decât orice cadou. Tati, crede-mă, Black Friday e cea mai tare sărbătoare: stai acasă și vin darurile!”
Nu am avut argumente sau poate că nu m-am concentrat îndeajuns. Oricum fetița nu-mi mai acorda atenție, împreună cu mama și sora ei era deja în fața laptopului, sărbătorind Black Friday. Cu cardul meu alături! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

De ce s-a oprit Rex Tillerson la București

editorial 17 noiembrie

În urmă cu vreo două seri, o știre a făcut turul televiziunilor, siteurilor de știri și al social media din țara noastră: șeful diplomației americane, secretarul de stat Rex Tillerson, a venit la București. Informația a căpătat rapid parfumul unui episod dintr-un thriller politic. Se făceau speculații, are mai de care mai captivante. Ba că a venit să-i spună lui Dragnea să-și ia bagajele din poarta Camerei Deputaților, ba că a venit până aici tocmai ca să nu se vadă cu Iohannis, dându-i acestuia un semnal înțeles doar de marii inițiați ai măruntaielor politicii externe. S-a spus inclusiv că Tillerson a venit aici speriat de faptul că senatorii din Comisia noastră de Apărare nu au fost luni la serviciu ca să avizeze Legea achiziției rachetelor Patriot, domniile lor fiind ocupați în acea zi să se pozeze la popota SRI. Evenimentul a avut mai mult ca efect împlinirea unui vis mai vechi de-al lui Dragnea, acum, punând presiune pe colegii săi din Comisie, are și el un rol în această tranzacție. Era nevoie de venirea unui oficial american? Ca și cum e vreun politician român care să se opună acestui contract din care se adapă toți ca dintr-o Fântână a Dorințelor?
Uite tocmai această Fântână îmi amintește (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. O expresie pe care nu o înțeleg: Mi se face părul măciucă

Nu mă întrebați de ce, dar ocolesc de câte ori pot expresia ”e trasă de păr”. Sunt atâtea alte feluri de a spune că o poveste e gogonată încât nu văd de ce trebuie să folosesc una care parcă nu merge cu ”frizura” mea.
De asemenea senzația de ”bad hair day” îmi e la fel de străină ca și ”PM sindrom” sau, când vreau să spun că îmi e frică, mă feresc de ”mi se ridică părul pe ceafă” sau de ”am albit de groază”. Lasă că limba noastră e atât de bogată că reușesc să mă exprim fără să mă oprească vreunul din vorbă ca să întrebe hâtru: „Ce ți se ridică?” Sau ”Unde ai albit?”
Totuși, recunosc, mi se face părul măciucă când vine vorba de…
-Tati, trebuie să-i scriu lui Moș Crăciun!

jurnal 28

Alecsia are 8 ani și nu știu cât mai e în mintea ei din vraja sărbătorilor cu alaiul lor de basme sau cât e ”vrăjeală” de viitoare femeie care știe că nu șnurul de Mărțișor te ferește de necazuri în casă ci bijuteria care atârnă de el!
Am zis să testez, să văd cum stă treaba. Nu că asta m-ar ajuta mult la recalcularea bugetului de sărbători, dar măcar știm cum stăm. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cum reușesc femeile să joace bărbații pe degete

jurnal 27

Pun poza asta și explic un strop mai încolo care-i rostul ei. Are o legătură cu Jurnalul de tătic, chiar dacă nu apare în ea nici măcar o umbră de copil.
Se spune că femeile au reușit de-a lungul mileniilor să-i țină pe bărbați în laț pentru că ele stăpânesc tehnica de a exploata faptul că în fiecare mascul zace un copil care nu va atinge niciodată vârsta maturității.
Eu nu credeam asta, pentru că nu simt că vreo femeie din cele pe care mi le-a scos Dumnezeu în cale a putut să mă fraierească ca pe un puști! Deși, dacă stau bine să mă gândesc…
Asta până weekendul trecut, la sfârșitul căruia mi-am pus serios întrebarea : copilul din mine mai crește vreodată?
Sâmbătă seara, eu și Silvana trebuia să mergem la un concert de rock. Se anunța o seară pe gustul meu, cu muzică bună pentru creier, oameni dragi în jur și ceva mâncare pe gustul meu. Fetele erau la bunici, așa că în casă eram doar noi, pisica Mitzu, țestoasa Vasile și destule planuri pentru viitorul imediat.
Numai că – ăsta sunt eu, Cănuță Om Sucit! – cu cât se apropia ora să plecăm, buna dispoziție se scurgea din mine precum sângele din venele sinucigașului. Mai era vreo juma’ de oră până să ieșim pe ușă iar eu m-am proțăpit pe canapea, cu fruntea prinsă între palme și am început a luneca într-un butoi cu melancolie, mai încăpător decât putina în care soacră-mea face farmece din varza albă.
Gânduri negre, amintiri urâte, un viitor cenușiu, toate urâțeniile vieții care încruntă fruntea unui bărbat cu responsabilități se agățau de mine și nu mă lăsau să mă bucur de o sâmbătă în oraș alături de una dintre cele trei ființe iubite.
Mă pregăteam să-i spun Silvanei că nu ar fi rău să meargă singură la concert, ca să nu-i stric și ei seara, când mi-a luat-o înainte și mi-a spus:
-Auzi? Tu ai chef să mergem?
Fața mea ținea loc de orice răspuns.
-Să știi că și eu…
Am simțit capcana din cărțile de ”mame minune”. Mi-o explicase încă de când era Alecsia mică. Țipă copilul că vrea ciocolată seara? Cea mai mare greșeală e să începi să arunci în luptă, pe un ton cât mai răstit, tot felul de argumente din capul tău, de om matur! Nu, soluția e să te lași pe vine, până ești de-o măsură cu cel mic și să-i spui așa: ”Offf, și eu am vrut ciocolată, dar avem numai una și am promis că o duc mâine la serviciu, unui coleg. Îți promit că mâine luăm amândoi o ciocolată întreagă și o mâncăm toată-toată!”
Cu mine nu țin chestiile astea! Ce, eu sunt un puști ciufulit? E drept, ciufulit nu am cum să fiu, dar nici bebeluș.
Când am auzit ”Să știi că și eu”, mi-am dat seama că urmează o lamentare de genul ”și eu aș vrea să stăm singuri în seara asta, dar am apucat să promitem că mergem”.
Pe cine mințea? De mai bine de o oră se coafa, se aranja, alegea și schimba haine, iar cu prietena noastră care ne invitase vorbise deja de cel puțin zece ori!
Dar lucrurile nu au evoluat cum am crezut. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Nu-mi plac ”dosarele ritualice”, Mineriadă, Revoluție, ”15 noiembrie 1987”!

editorial 14 noiembrie
Foto preluare evz.ro

După ce autoritățile din România au tăcut 30 de ani pe tema înăbușirii revoltei din 15 noiembrie 1987, de la Brașov, a apărut, ca din neant un comunicat al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație care ne anunță că există un dosar legat de faptele comise atunci.
Gestul de a deschide acest dosar e lăudabil, dar ziua aleasă pentru comunicarea sa e discutabilă. Îmi dă senzația că nu e vorba de o încercare reală de stabilire a unor adevăruri, din care multe poartă sigur și încărcătură penală, ci că e vorba de un gest care ține mai mult de arta comunicării publice.
Dintr-un gest normal de cercetare a unor fapte penale, prin simpla anunțare a existenței dosarului exact la data comemorării a 30 de ani, întregul demers devine unul mediatic.
Și nu e primul de acest fel. Din iunie 2016 încoace, (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. O istorioară fără soacră-mea

El s-a lăsat de fumat, eu nu. El mai bea câte un păhărel, eu nu. Mie nu-mi place carnea de pasăre, lui da. El mănâncă spanac, eu nu. Amândoi suntem convinși că fetele noastre nu prea se pricep la alegerea băieților, dar alegerile făcute de ele sunt, până la urmă, acceptabile și se poate ”lucra” pe ele. Fiecare crede despre celălalt că a avut noroc în căsnicie.
Având atât de multe lucruri în comun e normal ca între noi să fie o relație specială. Ați ghicit, e vorba de socrul meu! Socrul meu este cel mai nedreptățit personaj al Jurnalului meu. Parcurgându-i filele îmi dau seama că pe nedrept e absent din multe povești și doar el este cel care ne-a îmbolnăvit pe toți din familie cu dulcea febră a Bucovinei, casa bunicilor, mare cât o țară de basm, care ne fură câteva luni pe an din praful strălucitor și searbăd al Bucureștiului.

jurnal 26

Și uite cum tocmai Sofia îl aduce în povestea următoare, o istorioară scurtă dar pe care cred că o vor înțelege mulți părinți.
Unul dintre modurile în care îți dai seama că timpul trece și copiii cresc este că dispar din peisaj cuvintele stâlcite sau cele inventate. Azi îți fac ziua mai frumosă cuvinte ca ”babaluză”, ”cracaracatiță” sau ”papi”. Le spun de atâtea ori și te chinui atât de mult până le pricepi încât ajungi și tu să le folosești.
Odată, când Sofia abia combina primii pași (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

În spatele luminii Regelui era întunericul

Stema Regală mare
Foto Stema Casei Regale a României


Ce se întâmplă zilele astea la ușa reședinței Regelui Mihai este cea mai cruntă dovadă că visele copilăriei nu merită să se împlinească. Visul copilăriei mele ca ziarist, în primii ani de după Revoluție, ca simplu spectator al vieții politice și sociale, era întoarcerea Regelui Mihai pe tronul României. Astăzi, 10 noiembrie 2017, afirm cu tărie: visul meu era o imensă tâmpenie.
Mă uit acum la războiul dintre interviurile, postările și comunicatele sau pur și simplu flegmele și filmările făcute pe ascuns și mă gândesc că visul din copilăria mea post-revoluționară a fost o uriașă capcană.
Țigăneala nepot, mamă, mătușă și ce-or mai fi ei demonstrează că puterea nu e făcută să o lași urmașilor, nu e cinstit pentru cei asupra cărora se exercită această putere ca ea să ajungă la cineva care poate fi nedemn sau nepregătit. Nu am nici acum vreun dubiu că Regele Mihai I ar fi fost mai presus decât oricare dintre conducătorii pe care i-am avut în ultimii 27 de ani.
Când, la 20 de ani, visam la Regalitate eram orbit de personalitatea Regelui, cel din poveștile bunicilor, cel a cărui putere o simțeai chiar și din paginile de istorie răstălmăcită din anii comunismului. Acum văd dincolo de lumina lui și că în urma sa pândeau umbra nimicului, pufoșenia micimii, exhibiționismul de vedete de cabaret când au probleme sentimentale. Acum văd că ăștia se filmează sunând la uși. Se dau în gât în comunicate sub sigla cândva glorioasă a Coroanei române, comunicate date în grabă, de teama știrilor de la ora 19.00. Sunt neputincioși în a gestiona o biată criză de familie, dar sunt urmașii unui om care a gestionat în tinerețe situații de mii de ori mai grave. Pare că tăria genei Sale s-a epuizat în 65 de ani de eternă criză.
Pe lângă gustul amar, scandalul ăsta (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment