Îmi e mai frică de ministrul Sănătății decât de Olivia Steer!

editorial 11 august

Aproape nimeni nu ”a avut timp” de o știre pe care eu o consider importantă, pentru că ea demonstrează un lucru pe care l-am intuit încă de la începutul verii: Ministerul Sănătății a încercat să-și mascheze incompetența în problema asigurării populației cu vaccinurile necesare și să ascundă o realitate cruntă a societății noastre: sute de așezări nu au un medic.
Pentru variile epidemii care ne lovesc s-a găsit vinovatul perfect: militanții anti-vaccin. Periculoși, e adevărat, pot face prozeliți în cele mai variate medii, fie hipsteri pozitivi, cum e publicul divei Steer, fie habotnici, speriați cu afurisenia de un popă ciudat din deșertul dobrogean.
Acum ministrul Florian Bodog a decis să o demită pe Amalia Șerban, directorul general al Direcției Generale de asistență medicală și sănătate publică. (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Țară de rahat, teroriști de rahat

Nu se poate să nu știți bancul ăla cu baciul care, sprijinit în toiag, vede cum un deltaplan se zgâlțâie în aer și apoi se prăbușește, stricând o căpiță de fân. Cu înțelepciune mioritică, baciul exclamă:Țară de rahat, teroriști de rahat!
Într-un fel, ca în mai toate bancurile care dizolvă realitatea amară în dulceața râsului, e un strop de adevăr în constatarea ciobanului, în fiecare țară atentatele au și ceva specific. Fiecare țară suportă consecințele zgândăririi propriului rahat, folosesc termenul doar ca să continui ideea baciului cu toiag.
De la început vreau să spun că nu există legătură sau comparație între teroriștii islamici (pericolul palpabil al lumii civilizate, organizați aproape militar) și activiștii ”antifa”, militanți împotriva ”supremației albe”, dar printre ei au apărut tot mai mulți tipi violenți, dovadă fiind câteva mitinguri americane care au degenerat. Legătura este, după mine, că fiecare țară are de rezolvat situațiile care au apărut tocmai pentru că, în trecut, a avut de găsit soluții pentru alte probleme. A nega această realitate este o idioțenie.
Chiar și în cazul atacurilor islamiste, despre care putem afirma că au câteva trăsături comune, semn că ”modelul” a fost gândit de o singură minte, tot apar diferențe de la o țară la alta. Schema lor e simplă, atacuri simultane, pentru a induce senzația că un oraș sau chiar o țară este atacată de o adevărată armată, folosirea explozibililor, dacă există posibilitatea, sau a mijloacelor ușor de procurat (mașini, cuțite, arme mici de foc) pentru a transmite mesajul că orice militant se poate înarma de la orice colț de stradă.
În seria de atentate care a lovit recent Spania, filmul evenimentelor pare că a fost deslușit de poliție. O grupare de 11 tineri, strânși în jurul unui imam dement, plănuia o lovitură cu explozibili. Manevrarea tembelă a bombelor a lăsat banda fără creier și fără muniție. Pe 16 august, într-o explozie accidentală, imamul a murit și a fost distrus tot materialul care urma să fie detonat. Din acel moment, tinerii au acționat ca o găină decapitată, lovind orice în jur. Unul a luat o camionetă și a intrat în mulțime, alți cinci căutau grupuri de oameni pe care să sară cu cuțitele. Au fost împușcați aproape toți.
Moduri de operare devenite în mod tragic ”clasice”, instructaje foarte eficiente ideologic, dar fără prea mare accent pe pregătirea fizică pentru luptă sau pentru ”supraviețuirea” când ești urmărit, totuși este ceva în acest atentat mare eșuat care este specific Spaniei.
De 20 de ani, oricâte fărădelegi ar face românii sau rușii în Spania nu-i pot detrona la acest capitol pe marocani. Veniți în Peninsulă de la doar o aruncătură de băț, marocanii fac aici legea în lumea crimei organizate locale. În mod natural, din aceste medii ”răsar” și tinerii care sunt atrași de extremism.
Mai mult, ăsta nu e un fapt nou, încă de la atentatele din 2004, se știe că teroriștii din Spania provin din comunitatea de marocani, așa cum belgienii știu până și cartierele din Bruxelles din care provin teroriștii care au lovit în 3 țări europene.

editorial 23 august 1
Abdelbaki Es Satty

În 2017, imamul mort în explozia din 16 august, Abdelbaki Es Satty, a povestit prietenilor că, în 2012, fiind în închisoare, l-a cunoscut pe unul dintre marocanii condamnați pentru organizarea atentatelor din 2004, de la Madrid, când au murit 192 de persoane. Cumva tipi de genul ăsta se găsesc între ei, se împrietenesc și își cresc propria experiență, împărtășind cu aceia asemenea lor.
Grupurile de marocani sunt ”marca înregistrată” a atentatelor sângeroase din Spania. Nu e vorba de emigranți ajunși aici de câteva luni, ci de oameni care stau în Spania de ani buni, poate chiar la a doua generație pe pământ hispanic.
Chiar dacă unele idei, ”inspirația”, tehnicile le vin din afară, luptătorii implicați în aceste acțiuni sunt produse ale societății pe care o lovesc. Și par destul de mulți.

editorial 23 august
Andrew Schneck

La fel s-a întâmplat și în cazul – mult mai puțin mediatizat – al teroristului Andrew Schneck, tânărul surprins în timp ce încerca să pună o bombă la soclul statuii unui erou confederat. Când a fost reținut, individul a spus că ”Tipul ăsta îmi e antipatic!”
Deși Justiția americană ezită să îl inculpe pentru terorism, el tot riscă vreo 40 de ani de închisoare. După mine, Andrew e de același calibru cu criminalii marocani din Spania. Punea o bombă de mare forță, într-un parc, existând riscul să omoare sau să rănească oameni. Are o ideologie, progresismul de extremă-stânga, convingerea că fără gesturi extreme nu se mișcă nimic, are acces la materiale explozibile și dorința de a muri pentru ideile sale. Vă reamintesc faptul că individul a încercat să se sinucidă, înghițind nitroglicerină și scuipând imediat, probabil în speranța că declanșează o explozie. El nu distrugea o statuie care îl enerva, ci transmitea un mesaj. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Pe când rămâne în București doar statuia lui Kogălniceanu?

monument Robert E. Lee si Thomas Stonewall Jackson
Foto baltimoresun.com

Recentul Război de Secesiune care a izbucnit în America, după ce a clocotit la focul scăzut al injuriilor pe net, îmi dă sentimente contradictorii. Pe de o parte, inima mea de fost adolescent adăpat la poveștile propagate cândva pe marile ecrane sau de sălile de lectură deplânge a doua mare înfrângere a gloriosului Dixieland, pe de altă parte, destul de matur fiind, măcar ca vârstă, nu pot să nu analizez sentimentele pe care le-am trăit imediat după Revoluție, când am văzut căzând statuia lui Lenin din fața Casei Scînteii.
Nu cred că aș fi rezistat să trec zilnic pe lângă un simbol al comunismului (pe care, trăindu-l până la 20 de ani, îl identific cu cea mai dezgustătoare doctrină care a împuțit vreodată mintea umană) doar pentru că un crtic de artă sau vreun sculptor mi-ar fi spus că e o operă. Același sentiment de neîmplinire a schimbării l-am avut până să fie coborât de pe piedestal monumentul Ostașului Sovietic și îl mai am încă știind că undeva în București este un Mausoleu al Luptei de Clasă.
Mai mult, având ceva semințe de tradiționalism și naționalism în suflet, mărturisesc faptul că m-a interesat dezbaterea din 2004 privind reamplasarea monumentului celor 13 Generali din Arad. Dar pot să înțeleg că atunci Adrian Năstase avea nevoie de îngăduința occidentalilor care ne considerau șovini și de voturile maghiarilor pentru prezidențiale.
Nu degeaba am adus vorba despre politică, pentru că eu cred că în America acum e foarte multă politică, nemaiînfruntându-se doctrine economice sau financiare, ci doctrine sociale, iar taberele violente sunt formate, după mine, din exaltați ai celor două filosofii de viață care se încăpățânează să nu găsească o cale de dialog. Pe de altă parte cred că e prea târziu ca să mai identificăm primii vinovați, ci mai potrivit ar fi să se caute soluții lucide. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Amara sminteală a ideilor cândva mărețe. Neo-nazistul din Dixie și episcopul păcătos din Huși

Așa a fost să fie, să mă atragă două cazuri, să am informații în plus și să le văd apoi propagate. E vorba de cazul Episcopului Corneliu al Hușiului și de americanul Matthew Heimbach, unul dintre organizatorii mitingului sângeros din Charlottesville.
Dar aceste două povești mi-au lăsat un gust amar, aroma fetidă a idiotului care-și bate joc de realitățile și credințele a mii, poate chiar milioane de oameni. E un gust care nu trece dacă-ți clătești gura cu apa pură a izvorului dătător de viață al unei națiuni.
O să explic de ce doare cazul lui Matt Heimbach (aveți aici articolul din Evenimentul Zilei despre această poveste). Am militat mereu pentru o măsură în proporția în care acceptăm să ne aruncăm la gunoi personalitățile. Mi se par excese momentele dezgustătoare pentru mândria (cât a mai rămas din ea!) unei nații că am acceptat cu nejustificată tăcere să fie chemați la Poliție comercianții tricourilor din seria ”Legende Vii” sau când ditamai Banca Națională a României a fost trasă de urechi pentru că din colecția foștilor guvernatori onorați cu câte o monedă comemorativă nu a fost exclus Mihail Manoilescu. Nu vreau ca România să ajungă în momentele stânjenitoare prin care trec acum alte țări – cum ar fi SUA – de a ne ciunti istoria, de a ne presăra aiurea cenușă în creștet doar pentru a face plăcere unor indivizi care, terminând interdicțiile logice, au ajuns la excese cum ar fi dărâmarea statuilor, măcelărirea filmelor sau a cărților.

editorial 15 august 1

Marșul din Charlottesville de la care a pornit scandalul a fost inițiat tocmai pentru că se pregătește demolarea statuii generalului Robert E. Lee, acuzat de puriști că a apărat cu arma-n mână menținerea sclaviei. E o prostie să reduci Războiul Civil la eliberarea negrilor, să negi realitățile complexe și să le reduci la problema minorităților de orice fel.
Și peste Ocean s-a ajuns ca o dezbatere care trebuia să se învârtă în jurul măreției apuse a Sudului să se reducă la bătăile de stradă dintre susținătorii minorităților și cei ai ”supremației albilor”. Același efect ca acela asupra respectului cuvenit Confederației l-a avut Matt Heimbach și pentru România, apărând într-un tricou cu Zelea Codreanu la procesul nebunului care a intrat cu mașina în contra-manifestanți!
Știu că și în tabăra adversă – a puriștilor-progresiști – lucrurile se întâmplă la fel, când apare câte un exaltat, dar gustul amar mi-l lasă – ce să fac, toți plătim tribut subiectivismului – cazuri precum cel al lui Heimbach.
Normal, va apărea teoria cu ”Vezi ce se întâmplă dacă lăsăm să mai existe tricouri ca acela?” E o prostie, e ca și cum am interzice vânătoarea pentru că apare câte un idiot care-și împușcă vecinul și nu pentru că acest sport este o amenințare la adresa faunei. (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Legea Vaccinării, au fost învinși exaltații din ambele tabere

editorial 11 august
Foto evz.ro

Cu ajutorul siteului evz.ro pot compara versiunile Legii Vaccinării și înțelege transformările prin care a trecut, din faza de proiect supus dezbaterii la cea adoptată de Guvern și trimisă spre aprobare Parlamentului. De la prima prezentare a acestui proiect – controversat din cu totul și cu totul alte motive decât ale mele – am fost adversarul unor prevederi din cuprinsul său. Prevederi care nu schimbau cu nimic esența legii – vaccinarea în masă pentru eradicarea unor boli și vaccinarea în regim de criză, în cazul epidemiilor. Totuși prevederile care m-au iritat erau niște măsuri pompieristice, inepte, concepute de niște arbitrii ai interdicțiilor, ajunși în Ministerul Sănătății, așa cum au împânzit toate instituțiile. Aproape toate erau inaplicabile, făceau trimiteri la articole din Codul Penal care nu au legătură cu obiectul acestei legi sau arogau unor instituții puteri pe care nu le au prin legile lor de înființare. Acum sunt remediate majoritatea, semn că arbitrii interdicțiilor și pedepselor au fost puși cu botul pe labe, așa cum esența acestei legi îi pune la locul lor pe propagandiștii anti-vaccin.
Au mai rămas aberații, dar acum e vineri, e miez de august și nu are farmec să te apuci să compari texte de lege sau proiecte. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Un dentist sucevean ar putea fi primul căzut în războiul pro și anti vaccinare. Amănunte senzaționale ”de pe front”

DSP Suceava a anunțat că va sesiza Colegiul Medicilor privind cazul lui Mircea Pușcașu, un doctor care nu susține vaccinarea oligatorie. Anunțul a fost făcut cu 24 de ore înainte de a expira ultimatumul primit de ministrul Sănătății pentru rezolvarea crizei rujeolei, dar medicul sucevean e cunoscut de cel puțin 4 ani ca adversar al unor vaccinuri, despre care susține că au în compoziție aluminiu.

De câteva zile, problema vaccinării obligatorii este din nou pe tapet, mai ales din cauza obligării ministrului Florian Bodog de către premierul Mihai Tudose la luarea unor măsuri concrete pentru stoparea epidemiei de rujeolă. Unul dintre episoadele acestui război s-a consumat la Suceava, unde Direcția de Sănătate Publică pare să fi pornit un adevărat război cu un medic stomatolog. Cum subiectul vaccinării face parte din seria celor despre care fiecare consideră că deține adevărul absolut și trebuie să-și sfâșie virtual adversarii de opinii, soarta stomatologului sucevean a reaprins spiritele între militanții pro și anti vaccinare.

mircea puscasu - facebook
Mircea Pușcașu – foto FB

IMPORTANT: Asta nu e dezbatere sau o părere despre vaccinarea populației. Pentru lămuriri citiți Post Scriptum-ul care se află, cum altfel, taman la sfârșitul acestui text destul de lung.

Atacul DSP

Marți, 25 iulie, a fost organizată o conferință de presă la DSP Suceava. Directoarea adjunctă a instituției, medicul epidemiolog Cătălina Zorescu a alansat un atac la adresa unui stomatolog din oraș.

catalina zorescu - facebook
Cătălina Zorescu – foto de pe FB

Reproduc declarația ei, așa cum a fost redată în Monitorul de Suceava: „Am fost surprinşi în urma vizionării pe un post de televiziune local a unui reportaj în care un coleg, medic stomatolog, expune false argumente ştiinţifice, cu mare putere de convingere, în care el îşi exprimă opinia antivaccinare şi susţine că vaccinurile sunt nocive, omoară copiii. Sigur că noi ştiam de activitatea acestui coleg de mai mult timp, dar nu credeam că se va ajunge până în acest punct în care suntem nevoiţi să facem o sesizare către Colegiul Medicilor Dentişti. Ne vom adresa atât Colegiului Medicilor Dentişti Suceava, cât şi Colegiului Naţional al Medicilor Dentişti din România pentru analizarea activităţii extraprofesionale a acestui medic, deoarece nu ni se pare normal ca un coleg care a trecut printr-o Facultate de Medicină, care are cunoştinţe cât de cât medicale, să facă asemenea afirmaţii în mod repetat şi în mod public. Toate afirmaţiile acestea pot fi cu mare uşurinţă combătute şi demontate, dar din păcate răul a fost deja făcut, probabil mulţi părinţi îşi pun deja un semn de întrebare după ce au vizionat aceste materiale”.
Declarația nu trebuie scoasă din contextul social și politic în care s-a produs. Miercuri, exact a doua zi, expira ultimatumul dat de Mihai Tudose lui Florian Bodog, cel care deja își trăise weekendul sub o ploaie de știri cum că ar putea fi primul ministru remaniat din actualul Guvern. Motivul era tocmai epidemia de rujeolă și campania de vaccinare. Era clar pentru multă lume că, dacă ministrul avea să fie salvat de la remaniere, vor cădea alte capete. Așa cum avea să se întâmple, vizați au fost în special șefii de direcții de sănătate județene. Cinci dintre ei au fost demiși miercuri seara, dar până la anunțul ministrului nimeni nu știa care vor fi ”aleșii”.
Sunt persoane ca Mircea Pușcașu țapii ispășitori ai zonelor unde campania de vaccinare nu merge bine? Carențele organizatorice, de aprovizionare, distribuție trec pe planul al doilea dacă lupta pro-vaccinare se concentrează pe astfel de personaje?

Ținta perfectă

Dar cine e medicul căruia DSP crede că ar trebui să îi fie retras dreptul de liberă practică? (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Biserica mea, nu mă dezamăgi din nou!

Un blog trebuie să poarte în cea mai mare parte materiale născute din emoții. De aceea cred că aici își are locul un material despre amărăciunea pe care mi-a produs-o scandalul Episcopului Corneliu Bârlădeanu, de fapt dosarul unui profesor homosexual, pe numele său Cornel Onilă, care a fost șantajat de niște derbedei care aflaseră despre el că avea acte sexuale cu elevii săi, de la Seminarul din Huși. Și totuși nu această realitate băltind de imoralitate m-a amărât, ci faptul că aceste pete de rahat nu au fost rapid scuturate de pe patrafirul celei mai importante Biserici din România. Care, întâmplător, este și Biserica mea, pe care am apărat-o și o să o apăr în continuare cu sârg. Dar în această luptă trebuie să mă ajute și Ea.
La ora la care vorbim, Patriarhia Română și Mitropolia Moldovei și Bucovinei par hotărâte să-l dea jos pe Corneliu Bârlădeanu de pe jilțul de arhiereu, chiar să-l caterisească. În acest fel Biserica arată că Păcatul nu-și are locul în Sfântul Sinod. El poate fi absolvit, pedepsit cu canoane, iertat și chiar înțeles, dar nu poate fi TOLERAT.
Ori asta trădaseră părinții Bisericii în prima parte a scandalului. Că tolerează păcatul unui călugăr de a ceda poftelor trupești, fie ele pentru femei, fie pentru bărbați.
Am privit îndelung fotografia asta:

editorial 24 iulie

Este făcută în Palatul Patriarhal din București, în timpul lucrărilor Sfântului Sinod din 5-7 iulie. În rândul al doilea al coloanei, în plan îndepărtat, surâzător, la brațul unui alt episcop, este cetățeanul Cornel Onilă!
De ce e interesantă poza pentru mine, repet, apărător al BOR.
Pe 15 iunie, DNA Iași reținuse trei popi, unul pentru că îl presa pe Corneliu să-l susțină pentru poziția de Episcop Vicar, ceilalți pentru că râvneau la lucruri mult mai lumești, bani. A doua zi, în toată presa apăruseră fragmente din referatul prin care procurorii ceruseră arestarea celor trei. În toate relatările se vorbea de înregistrări video ale unor acte sexuale, arhiereul fiind protagonistul. Mai mult, pe 29 iunie, cei trei sunt trimiși în judecată și în rechizitoriul, trimis mai multor redacții, se vorbește clar de șantaj prin intermediul unor filmări indecente! (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Un copil bătut cu cureaua. Un copil luat de lângă părinți. Elefanții imbecilității trag din două părți de pânza de păianjăn

editorial 13 iulie foto evz.ro

Am publicat în Evenimentul Zilei două subiecte care aparent se bat cap în cap. Unul este despre o sentință vasluiană în care judecătorul, încercând să justifice faptul că-l achită pe un tată acuzat de ”rele tratamente aplicate minorului”, se lansează în comentarii despre cât de greu e să crești un copil și că uneori sunt JUSTIFICATE bătăile, chiar și cu cureaua. Textul e AICI. Al doilea este despre încă un părinte român care-și pierde definitiv copilul în bătălia cu temutul Barnevernet norvegian. Al doilea subiect e tratat AICI.
Cum poți, în același timp, să fii indignat de un judecător care explică doct cum poți lovi un copil cu paftaua și să te declari solidar cu un tată pedepsit de asistenții sociali cu decăderea din drepturile parentale? Unora poate li se va părea că aceste mesaje sunt în contradicție, dar nu este așa.
România – probabil că și alte țări, dar nu despre ele este vorba acum – are șansa de a găsi o linie de mijloc între un curent care doar aparent este foarte puternic ( cel care impune ideea că statul este proprietarul copiilor noștri) și cel ”conservator”, care spune că putem încă să transmitem generației viitoare tradiția, credința, pasiunile sau nemulțumirile noastre, ale părinților. Spun ”are șansa” pentru că e posibil ca linia de mijloc să fie pierdută din cauza faptului că ambele tabere sunt populate și de minți înfierbântate, isterici degrabă urlători dacă li se pare că este atins Adevărul Suprem din mințile lor.
În această luptă continuă se folosește foarte mult metoda generalizării. De câte ori n-ați auzit în ultimii ani fraze de genul: ”Asta e familia tradițională, bătăi și beții, violuri și incesturi!” sau ”Homosexualii vor să adopte copii ca să-i transforme în jucării sexuale!”
Fiecare tabără apelează la un caz izolat și îl transformă în trăsătură definitorie a adversarului, sperând că astfel are mai multe argumente. După mine obține doar mai multe spume la gură și nimic mai mult.
În acest război ideologic, greșește tabăra care nu-și va sancționa proprii idioți. Un judecător inept care face filosofie pe marginea altoirii unui copil nu contribuie la restabilirea raportului corect între ”corectitudinea politică” și natura umană, ci doar dă apă la moară celor care văd în familia tradițională un ring de box perpetuu. De asemenea, cred că trebuie să fii complet spălat pe creier ca să aplauzi îndepărtarea unui tată de lângă copilul său, ca și cum statul doar îți încredințează un minor spre creștere, copilul fiind, de fapt, al ”națiunii”, precum plozii comunismului. Niciun efort de educare a tatălui care a greșit, potrivit regulilor tale, doar o sancțiune drastică.
Un alt caz folosit de tembelii acestor înfruntări de idei este cel al preotului-cântăreț acuzat că plătea ca să vadă ”ciocane”. Unii spun: ”Uite, asta e biserica la care vă rugați și cotizați!” Alții pot afirma: ”Ăștia sunt homosexualii, vor copiii pentru un singur scop!” Un altul este al Episcopului de Huși care folosea Seminarul ca pe un uriaș bordel. Ce tabără este făcută de râs de preot, progresiștii, care-și văd un reprezentant frecând un elev, sau conservatorii, care văd un arhiereu făcându-i sex oral unui ucenic? (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Dacă nu tac ce o să fie? Una dintre marile prostii moderne: subiectele TABU. Prostie, servilism, ipocrizie, teamă și comoditate

parintele-justin-parvu-sus-sa-avem-inimile-2009
Foto: petru-voda.ro

N-aș fi scris acest articol dacă un coleg și prieten nu-mi spunea, într-o discuție pe tema luptei ”Elie Wiesel”/”Petru Vodă”, că ”Mai bine o lași așa!” Dragul de el, îmi vrea binele, nu a fost niciun strop de răutate în cuvintele lui. Doar o bună cunoaștere a realităților din România.
Am câteva teme care mă interesează de ceva timp, majoritatea fiind legate de acest neo-stalinism care impune tăcerea politicoasă și corectă pe diverse teme. E auto-cenzura inspirată de teama catalogării de către alții. Sau de teama că vei dezvălui ceva, despre care tu crezi că e corect să fie adus la cunoștință, și că tocmai acest adevăr va declanșa consecințe nebănuite.
Eu am copilărit într-o perioadă în care ”cenzura” și ”auto-cenzura” erau cuvinte urâte de toată lumea. Acum, întoarsă cu fundul spre soare, lumea le iubește și le recomandă și celor care nu i-au cunoscut încă ”binefacerile”.
O astfel de temă este cea a ”Zilei naționale de cinstire a martirilor din închisorile comuniste”. Ea a fost stabilită la 14 mai, printr-o lege inițiată de 26 de liberali (plus vreo 7 neafiliați și un pesedist) și promulgată pe 30 mai anul acesta de președintele Klaus Iohannis. Legea a avut un parcurs prin Parlament ultra-rapid, fiind inițiată la 19 martie și deja este aplicabilă. Bravo lor!
Nu sunt fan al niciunei puteri, dar ideea m-a bucurat, mai ales după ce am aflat că a fost aleasă în pomenirea nopții de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestați sau dați în urmărire (și încarcerați în săptămânile următoare) între 10.000 și 15.000 de tineri. Cifrele istoricilor se contrazic, dar niciunul nu coboară cifra dramei sub 10.000!
Aceia au fost martiri ai credinței, în țară și Dumnezeu, elite ale unui spirit pe care-l văd ofilindu-se, în aplauzele unor indivizi care nu propun în loc decât sfatul de a ”gândi pozitiv”.
Bucuria de a vedea comemorată acea zi neagră din istorie măcar în scriptele oficiale pare acum amenințată.
De cine? De noi, de români. Urmează să vedem dacă lucrurile vor lua o întorsătură proastă. Eu, de felul meu, sunt mai prăpăstios, dar să dea Dumnezeu să n-am dreptate!
Ziua aleasă este una care comemorează arestarea preponderent a militanților naționaliști creștini. Așa a fost să fie! Un gulag încăpător peste seamă cum a fost cel din România avea să înghită oameni de toate etniile, convingerile politice sau credințele, dar soarta celor arestați în acea noapte amintește de poveștile martirilor de la începutul creștinismului.
Câteva dintre poveștile acestor oameni care au refuzat eliberarea în schimbul renunțării la credința strămoșească sunt înălțătoare pentru oameni din generația mea, dar ele pot părea prostești celor care astăzi își râd de orice ține de trecut.
De unde vine amenințarea? Explicația e istorică, nu caut mult și o ofer de pe siteul Memorialului Sighet, dintr-un text al lui Romulus Rusan: ” la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941.”
Știau inițiatorii acest lucru pe care , repet, l-am citat în grabă de pe un site credibil, dar se găsește în orice lucrare despre acele vremuri? Îmi place să cred că da, dar nu mă amăgesc foarte tare.
Mai mult, în expunerea de motive a legii sunt amintite câteva dintre numele celor care au căzut victime ororilor din mai 1948. Două nume atrag atenția, măcar pentru că le-au văzut toți în disputele din ultimii ani produse de sesizările și reclamațiile influentului și temutului Institut Național de Studiere a Holocaustului din România ”Elie Wiesel”. Este vorba de Radu Gyr și Mircea Vulcănescu, personalități din cauza cărora Institutul a reclamat la poliție până și un biet producător de tricouri (cazul ”Legende Vii”). Cine își putea închipui că nu vor reacționa la o Lege?
Și totuși, în martie, când a fost inițiat proiectul, nu a apărut nicio reacție. Nici în 30 mai, când a fost promulgat. Abia în 6 iunie, Institutul postează un mesaj de ”consternare”. Foarte cuminți, față de alte atitudini, din trecut!
Ce înseamnă toate acestea? Poate că niște politicieni au făcut o lege în care cred, fără să le pese de consternarea unuia sau altuia, păstrând în minte doar lecția frumoasă dată de înaintași. Asta ar fi – în opinia mea – varianta ideală.
Totuși sunt unele semne de întrebare. De exemplu, un citat din arhimandritul Justin Pârvu – personalitate pentru care Institutul a dus lupte acerbe pentru a nu fi omagiat public – este reprodus în expunerea de motive fără a se cita numele celui care a rostit cuvintele! A existat o reținere și ea vine clar din studierea arhivei atacurilor și contra-atacurilor pe această temă, a apartenenței duhovnicului la Mișcarea Legionară.
Se vor limita cei de la ”Elie Wiesel” doar la mesajul din 6 iunie, înghițind gălușca promulgării unei Legi care comemorează arestarea unor personalități care îi irită? E greu de crezut și, dacă da, atunci promovarea și promulgarea acestei legi este prima dovadă că suntem capabili să ne gestionăm Istoria, fără lecții de la alții.
Fie că au inițiat legea și apoi au votat-o fără să știe adâncile ei semnificații fie că au ales bărbătește să riște un scandal și și-au dus ideile până la capăt, eu salut promulgarea ei. Acei oameni – ”generația 1948”, cum îi numea cineva – au păstrat vie scânteia românismului, în cei mai urâți ani. Simplul fapt că acum unii consideră că nu mai e nevoie de acea scânteie nu-mi poate schimba sentimentele.
-Mie mi se pare că e cea mai interesantă victorie din ultimii ani!
Asta i-am spus prietenului și colegului meu, într-o discuție telefonică, joi seara. Ba chiar am continuat:
-Eu aș titra: ”O înfrângere a Institutului Elie Wiesel”…
-Da nu mai bine nu titrezi nimic? Las-o așa, că e bine! Îi zgândărești aiurea!
Ne-am salutat, ne-am promis că ne vedem curând, dar am rămas cu un gust amar. Adică nu e ok nici măcar să saluți, în cunoștință de cauză, faptul că niște autentici martiri creștini sunt comemorați de țara ta? (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Despre Yodel, tradiții, diversitate, politică și mândruța cowboy-ului. Eurovision 2017

editorial 14 mai
Sursa foto: pagina TVR

Una dintre surprizele votului juriilor din țările europene pentru piesa noastră – Yodel It, cu Ilinca și Alex Florea – este că niciuna dintre țările pentru care muzica yodel reprezintă tradiție ( Elveția, Germania și Austria) nu a acordat nici măcar un punct melodiei românești.
Sunt mai multe posibile explicații. Prima ar fi mult prea tehnică și nu cred că a contat, atenția pe istoria tehnicilor vocale nemaifiind de mult un punct tare al membrilor juriilor internaționale.
Practic, melodia, deși e prezentată la un concurs european și folosește un stil de interpretare cu rădăcini în munții Europei, e tributară unui stil de yodel puternic diferit. Ilinca folosește yodelul american, din celebrii Munți Stâncoși, importat din Elveția, dar prelucrat în secolele trecute. Îl recunoașteți dacă ascultați interpreți de western ca Slim Clark sau – dacă e să mergem chiar la vocea pe care Ilinca o imită – Patsy Montana.
Dar, repet, nu cred că juriile din Elveția sau Germania au sesizat asta și au spus: ”Ah, ăsta nu e yodel european! Nu-i dăm puncte!” De mult tehnica nu mai are valoare în puncte pentru Eurovision.
La sfârșitul acestui material veți găsi ceva din tehnicile de yodel american, doar așa, de palmares.
Al doilea motiv (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment