Category Archives: Jurnal de tătic

Jurnal de tătic. Un film mai vechi ca Tati. Timpul trece implacabil, ca mâncarea prin intestin


Îți dai seama că a trecut timpul când stai pe canapea lângă fiica ta de 8 ani și ea ridică ochii din telefon doar ca să te întrebe:
-Tati, tu trăiai când a apărut Matrix?
Te pregătești să-i dai răspunsul pe care-l merită, dar te limitezi la un ”da, acum stai cuminte că tati se uită la televizor” și te prefaci absorbit de un film vechi. Vechi, de prin 2000.
Fiindcă veni vorba de telefonul Alecsiei mi-am amintit că în ultima săptămână de vacanță, am avut o probă că timpul nu a trecut de pomană. Vreo două zile, pur și simplu nu am avut cum să stăm cu fetele. Alecsia a venit cu ideea:
-Stau eu cu Sofia!
Ca și cum problema era doar Sofia, care nu putea sta nesupravegheată la 5 ani, nu și ea care abia a făcut 8!
Nu am cedat din prima zi. Sincer, eu am fost cel care a insistat să nu le lăsăm complet nesupravegheate. Am făcut ce-am făcut cu Silvana și unul dintre noi tot a ajuns acasă. A doua zi, cu inima strânsă, am lăsat fetele singure vreo jumătate de oră. Nu am fost om până n-a sunat nevastă-mea să-mi spună că a găsit totul în regulă.
Ziua a doua! Au stat singure vreo 45 de minute. De data asta, eu am fost cel care a ajuns acasă și a dat semnalul că (UF!) totul e bine!
În aceste intervale, telefonul Alecsiei în care, la începutul verii, am pus o cartelă a fost mai util decât o bonă care știe să facă și masaj thailandez.
Dacă era după mine, aș fi vorbit tot timpul cu ele sau măcar aș fi ținut telefonul deschis și, din când în când, l-aș fi lipit de ureche și aș fi ascultat ce e acasă.
Silvana mi-a retezat-o. Că nu e bine să simtă copiii că n-avem încredere, că le transmit un sentiment de frică… în fine, vorbea ca șefu’ de la parentingu’ netului, așa că am promis că nu le voi agasa.
Și am plecat de acasă. După 5 minute eram cu telefonul în mână. Dar n-am sunat. Am mai stat vreo 5 minute. Am căutat numărul Alecsiei în contacte. Dar nici acum n-am apăsat pe liniștitorul buton verde. Am mai stat vreun minut. Noroc că-s chel că altfel albeam în minutul ăla. Nu am sunat. Am intrat pe chat și am trimis un timid ”Sunteți ok?”
În astea 9 litere, un spațiu și un semn erau cele o mie de gânduri negre pe care și le poate face un părinte într-un minut.
Răspunsul nu venea. Vedeam în partea de sus a ecranului că ”Alecsia scrie…” dar nu venea niciun mesaj. După încă o pauză a apărut din nou: ”Alecsia scrie…” și canci mesaj.
Nu am mai suportat, degetul arătător se clătina deasupra desenului cu un telefon, amenințător ca privirea unei învățătoare care citește tema chiulangiului clasei. Atunci a venit un mesaj. O poză. Am deschis-o imediat:

jurnal 18

Am privit-o cam o secundă și am înțeles imediat două lucruri: (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Ce făcea Ducu acum 42 de ani. Ce făceam eu acum o lună. Și ce nu poate ierta Alecsia nici astăzi

Ce poate fi mai frumos decât ca într-o seară de după o zi agitată să te lățești pe canapea, cu două smocuri moi, calde și parfumate culcate în poala ta? Dai sonorul televizorului tot mai încet, până devine o cutie cu pete de culoare și încerci să respiri tot mai ușor, aproape deloc, de teamă să nu deranjezi construcția tămăduitoare din brațele tale. Pe cine mai interesează știrile de pe ecran? La un moment dat, Alecsia – normal, e cea mai mare, are 8 ani și știe să citească orele de pe ceas – se ridică într-o rână:
-Tati, începe Gumble!
La cei 5 ani ai ei, Sofia e mai puțin subtilă decât soru-sa:
-Tati, pune Gumble!
De ceva timp, mai exact de când am reînceput școala și grădinița – da, știu, am căpătat ticul verbal al oricărui părinte care spune ”Mâine avem școală” sau ”Of, mâine iar mergem la grădi” – fetele și-au dat seama că le place un serial care, ce chestie, începe taman la ora 22.00, când ar fi fost ora de culcare.
-Nu mai bine mergeți în cameră să vă uitați? Tot e ora de culcare.
-Și să te lăsăm singur aici? Iar?
-Cum ”iar”? Când a mai stat tati singur?
Cu o privire plină de reproș, Alecsia și Sofia au răspuns în cor?
-Ducu? Sighet? Ai uitat?

jurnal 14

Aha, asta era. Au plecat morocănoase, iar eu am rămas zâmbind la amintirea unei secvențe petrecută exact cu o lună în urmă. Poate nu e rău să mi-o amintesc taman azi, când e ziua lui Ducu.
Eram în Bucovina, în curtea bunicilor. Cinci copii, trei bunici și patru (aproape) adulți, în total douăsprezece perechi de ochi, fără a mai socoti cele patru perechi de ochi de pisică. În fiecare vară, când eu, nevastă-mea și verii noștri plecăm în escapada spre Sighet, ajungem la momentul în care bagajele sunt în mașină și toți din curte ne privesc cu ochii mijiți a reproș.
Pupăm fiecare copil în parte și primim înapoi pupici frugali și reci. Simt o mână pe haină:
-Tati, pleci?
N-apuc să-i răspund Sofiei că se aude o voce tăioasă:
-Normal că pleacă! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Sucul de căpșuni al soacră-mii, ”Deșteaptă-te, române” și ”Tatăl nostru”

jurnal 16

Vreau să-mi notez câteva gânduri după ce Alecsia a început școala – clasa a II-a! – și am bifat prezența în curtea școlii, lăsându-mă, ca un broscoi urcat pe-un brusture, înconjurat de râsete, mame elegante, culori, , învățătoare cu privire dulce-severă, flori și ghiozdane nou-nouțe.
Primul gând merge spre inerenta lacrimă de părinte care-și vede copilul tot mai departe la serbarea de început sau de sfârșit de an. Natural, așa cum toamna ia locul verii pe tarabele piețarilor, tot așa intrăm și noi, timid, în epoca lui ”Tati, părinții stau mai încolo!”
Și, ce să facem, stăm mai încolo…
De unde eram tot am auzit cum părinții și copiii au vorbit între ei, fără pauză, și la ”Deșteaptă-te, române” și la ”Tatăl nostru”, ceea ce m-a făcut să înțeleg că toate se vor duce deodată pe apa sâmbetei, lucru care, trebuie să recunoașteți, va fi mai puțin dureros decât dacă am smulge pe rând toate rădăcinile din copiii noștri. Dureroasă au ba, după mine se face o mare prostie și nu prea văd cum ne putem opune.
Al doilea lucru pe care vreau să-l notez în Jurnal – și aici revin la hotărârea mea de a recupera faptul că nu mi-am scris la timp amintirile din vacanță, lăsându-mă pradă păcatului trândăviei – e că acum câteva zile, joi sau vineri, stăteam cu Alecsia, împărțind masa din bucătărie. La un capăt eu îmi făceam de lucru, la celălalt ea, înarmată cu vreo două foi dictando și un stilou, scria un „eseu”.
Asta era ultima și, în viziunea ei, cea mai grea încercare care trebuia să încheie ”Caietul temelor de vacanță”. Cerința e cea pe care o știți: ”Cum mi-am petrecut vacanța de vară și care e cea mai frumoasă amintire?”
Pe bune dacă tema nu e grea. Dacă eu aveam de scris asta, nu știu ce aș fi ales, caii sălbatici care fac plajă la malul mării, zimbrii pregătiți să fie eliberați, cormoranii care cârâie la un pas de tine, puiul de cucuvea care și-a luat zborul spre lumea largă de sub streașina casei. Eram curios ce va alege Alecsia. Părea în impas.
-Tati, iau o pauză. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic SE ÎNTOARCE! Azi, Sofia e gata de măritat!

Cred că v-am mai vorbit despre o expresie care îmi e foarte dragă: Până te-nsori îți trece! Sigur, având și varianta feminină cu ”te măriți”. Nu-mi dau seama de ce nu a apărut și varianta neutră, ca să eliminăm orice posibilă discriminare a vreunei minorități care se julește și, Doamne ferește, nefiind pomeniți în zicală, ajung la propria nuntă cu vreun genunchi zgâriat! O posibilă explicație a absenței discriminatorii o fi că, pe vremea strămoșilor noștri, neutrii nu se măritau, însurau sau poate tocmai neutrii erau cei mai atenți copii din lume și aveau mereu genunchii și coatele trandafirii.
Ceva adevăr în asta cu trecutul zgaibelor până la nuntă cred că este, că nu-mi amintesc să fi văzut vreo mireasă zgâriată pe vârful nasului că s-a băgat prea adânc în tufa de zmeură sau să-i fie jenă să-și ridice faldurile rochiei când ginerele îi smulge jartiera, pentru că are vreo zgârietură de cum s-a potrivit pietrișul pe sub bicicleta care merge cel puțin câțiva metri și cu roțile în sus.
Pornind de la zicala asta și de la ceva experiență în calmatul țipetelor ca din gură de șarpe după vreo bufnitură, sunt convins astăzi de trei lucruri: Sofia va fi în ziua nunții ei cea mai frumoasă mireasă care a călcat vreodată Pământul, că ginerele îmi va fi antipatic și că mireasa nu va avea o zgârietură sub genunchiul drept.
Am strâns vara asta o mulțime de amintiri, dar soarele din mai multe locuri s-a așezat greu între mine și tastatură și prea leneșă mi-a fost mintea ca să potrivesc în scris. De fapt, n-am vrut să irosesc muncind nici măcar o secundă din darul dumnezeiesc care e vacanța! Nici Alecsia n-a vrut, așa că acum stăm amândoi la câte un capăt de masă și scriem. Ea-și termină ”caietul de vacanță”, eu reiau Jurnalul de tătic.
Mi-am notat toate amintirile – într-un carnețel cu multe inimioare și ochi care joacă-n cușca lor transparentă de plastic, primit de la Alecsia – așa că, după ce vacanța o pleca înapoi în Franța, cu trenul pe care deja îl aștept cu nerăbdare să se întoarcă pe meleagurile noastre, le voi înghesui și pe astea în paginile Jurnalului. Am povești de tot felul, toate m-au făcut să zâmbesc. Multe-s din Bucovina, câteva din Deltă sau de la mare, am și vreo două din Sighet, unde am petrecut câteva zile de aur cardiac, dar pentru astea am nevoie de ceva liniște ca să le scriu. Liniște, nu de timp, cum ar crede unii, ca să se prescrie făcutele și nemaiauzitele trăite de părinți singuri prin Maramureș, unde am ajuns, ca în fiecare an fără copii, doar cu o mână de prieteni, evadați și ei din Paradisul Familial.
O să fie timp pentru toate amintirile astea când o trece vacanța și parcă văd și vreo două avantaje: amintirile despre vacanță au mai mult farmec în serile când ochii se închid de apăsătoare oboseală și ultima dorință înainte de a-ți așeza capul pe pernă e să visezi ceva frumos. Al doilea și cel mai mare avantaj al depănării amintirilor din vacanță la țeava caloriferului este că te face să adormi zâmbind.
Uite un vis pe care o să-l retrăiesc toamna-iarna asta și are legătură cu bătrâna zicală ”până te măriți îți trece”.
Pe la sfârșitul lunii iunie, Sofia a încercat vreo 20 de secunde să meargă pe bicicleta Alecsiei. La nici 5 ani să te urci pe bicla uneia de 8 ani e o experiență pe care un copil o uită repede – cât apuci să spui ”Până te măriți îți trece” lacrimile și țipetele au dispărut ca prin farmec – dar genunchiul o păstrează destul de mult timp. Curând aveam să aflu că nu numai genunchiul a ținut minte căzătura.
Genunchiul Sofiei părea vopsit de o julitură maronie care a însoțit-o mai toată vacanța. După cum se vede și din poza asta:

jurnal 15

Nimeni nu a mai atenție juliturii, sau cel puțin așa am crezut până acum câteva seri când m-am trezit cu Sofia lângă mine. A crescut, așa că acum știe cum să se facă ascultată: mi-a oprit televizorul din telecomanda pe care a lăsat-o apoi să cadă pe parchet, m-a tras de mână încât falca pe care mi-o sprijineam a rămas gânditoare în aer și apoi mi-a zâmbit:
-Tati, mă auzi? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. La ce e nevastă-mea mai bună decât soacră-mea?

Începem cu asta:

jurnal 13

O viață întreagă de filme western nu te pregătește pentru momentul în care ești surprins de cavalcada unei herghelii de mustangi. Orice părinte a trecut prin momentul în care aproape i-a sărit din mână cafeaua pe care se pregătea să o soarbă, ascuns sub ceea ce credea că e globul impenetrabil de cristal. Liniștea ta se dovedește un neputincios castel de nisip, spulberat de un val de tropăieli care par să vină de pretutindeni.
Apoi totul e tăcere și doi ochi mari te privesc mirați cum te ștergi pe burtă de neagra licoare și cel mai dulce glas de pe pământ spune: ”Tati, ce faci? Am venit să-ți spun că te iubesc!”
Secunde bune trec până ce pulsul revine la normal și poți îngăima: ”Și eu te iubesc, prințesa mea!” Dar de cele mai multe ori e tardiv și valul tropăitor se îndepărtează deja, ducându-se să se răstoarne peste liniștea altui loc.
De oricâte ori ai văzut în copilărie filmul ”Parisul vesel” și ai lălăit, spre disperarea părinților și a vecinilor, ”Everybody Want’s to Be a Cat”, nimic nu te pregătește pentru dimineața de după noaptea în care ai lăsat în curte doar un pisoi, Pufoșica noastră galbenă-albă, și dimineață găsești patru!
Nu dai peste ele oricum, ci e un ritual aparte pentru o asemenea descoperire. Ești ascuns pe undeva cu o cafea în mână, încercând să-ți revii după o noapte în care ai visat că dormi pe un așternut de pisici care toate miorlăie, hârâie sau dărâmă oale prin șopron. Realitatea îți va arăta că nu a fost un vis. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. O amintire cu Alecsia și Ducu Bertzi

jurnal 12 1

Povestea asta este despre Alecsia și cum, la numai 8 ani, vede relația dintre mine și maică-sa într-o aură împrumutată din basmele copilăriei. Sau poate că ochii de copil văd adevăruri pe care noi adulții nu le mai observăm.
Într-o seară de august, opt adulți degustam răcoarea mătăsoasă care face Bucovina să difere de restul lumii. Pe masă erau mâncărurile noastre, băutura noastră, locul răsuna de muzica noastră. Atâta doar că noi eram cu Sofia și Alecsia. Evident, copiii nu gustau mai nimic din ce era ”al nostru”, al adulților.
După ce au stors din locul de joacă cam tot ce se putea, după ce au scurs în eter ultimele picături de energie din bateriile telefonului și tabletei, micuțele s-au așezat lângă noi și au început să ne privească stăruitor.
Dar cine avea timp de ele! Noi, domnii, eram adânciți în ceva politică, doamnele vorbeau de ale lor – sincer, cred că ne cam tocau pe noi – și timpul se scurgea în defavoarea imaginii noastre în ochii fetelor.
La un moment dat o pereche s-a ridicat să danseze. O baladă folk se îmbina perfect cu noaptea care pusese stăpânire pe tot locul.
A doua pereche s-a ridicat. Apoi a treia. Rămăsesem doar eu într-un capăt de masă, savurând o țigară, și Silvana în celălalt capăt, cotrobăind în telefon, probabil înainte de a-l da pe mâna fetelor care trădau multă nerăbdare.
Cred că melodia era la a doua strofă când Alecsia s-a ridicat de lângă maică-sa și a venit spre mine. Am ridicat telefonul meu, bănuind că urma să mi-l ceară ca să-l folosească drept plici pentru enervantele muște ale plictiselii.
Opresc aici firul poveștii, pentru că melodia îmi amintește de o altă întâmplare.
Fix acum 9 ani, pe 7 august, eram pe drumul de munte care șerpuiește prin pădure spre Sihla. Era sărbătoarea Sfintei Teodora și locul era un furnicar de oameni. Urcam și poate din cauza asta eu și prietenul meu eram mult în urma doamnelor noastre care grăbiseră mult pasul, pentru a prinde măcar ceva din hram. Hramul, însă îl pierdusem deja, pentru că am plecat de acasă destul de târziu. Povestea care urmează este diluată cu vreo două-trei figuri de stil, are și mult subiectivism și e presărată cu mai toate nuanțele căpătate de-a lungul timpului, prin repetarea pe la diverse mese. Dar are farmec, farmecul miezului de adevăr.
Știți cum e când patru adulți sunt în vacanță? Femeile au o mie de planuri, vor să vadă mii de locuri simultan, dar soții se dovedesc adevărate pietre de moară.
De cu seară făcuseră planul. Pe soția prietenului meu o cheamă Teodora și musai pe 7 august trebuia să ajungem la Sihla. Aveam ceva drum, așa că au decis că vom pleca cât mai devreme. Plus că Silvana era însărcinată și nu vroia să o prindă vipia cea mare a prânzului pe drum, ci undeva la umbra muntelui.
Silvana o purta în pântec pe Alecsia, dar atunci abia de știam că va fi o fetiță, darămite să-i mai știm și numele. La ”Alecsia” ne gândisem, amestec de mândrie legată de porecla mea, Alecu, devenită pentru mine un al doilea prenume și de smerenie în fața sfântului care învinge prin puterea cuvântului, Alexandru, dar nu era ceva ”bătut în cuie”.
În dimineața plecării, cafeaua s-a dovedit mai bună ca de obicei și s-a cerut mai îndelung savurată. S-a legat și o discuție destul de lungă și a fost musai să stăm lângă un cd-player ca să ascultăm ceva muzică, așa că am plecat târziu.
La Sihla, la poala muntelui am văzut cum valul de creștini deja cobora, după ce se terminaseră hramul și liturghia.
Doamnele au luat-o iute la deal, sperând să mai prinde ceva sfințenie, iar noi am rămas la urmă, mulțumindu-ne cu dramul de lumină ce se revărsa din ochii pelerinilor.
Dar urcușul de voie avea să ne fie întrerupt și apoi deturnat definitiv.
Treceam urcând prin mulțimea care cobora când am auzit un strigăt: ”El e!” Ne-am oprit, uitându-ne în jur, doar-doar om vedea cine e el și ce caută el în creierii munților.
Ne-am trezit înconjurați de pelerini, mai ales de pelerine, dacă ăsta o fi termenul corect pentru smeritele călătoare. Toate râdeau, vociferau, cântau și se împingeau una pe alta pentru a ajunge să pună mâna pe prietenul meu.
I-au cerut autografe și omul a scos din geantă un marker și a început a semna pe unde apuca, pe acatiste sau tropare, pe năframele cu care tinerele își ascunseseră părul mătăsos pe timpul slujbei sau chiar pe bluzele înflorate ale doritoarelor.
Pe mine mulțimea mă dăduse deoparte, nu prezentam interes pentru nimeni. Și atunci – Doamne iartă-mă, știu că n-a fost creștinesc gestul meu! – m-am trezit vorbind cu voce tare:
-Vezi, băi, Alexandre, cu ochelarii ăștia noi semeni cu Ducu Bertzi!
Imediat s-a lăsat liniștea, de parcă un popă nevăzut anunțase că urma să citească din Sfânta Evanghelie. Femeile se uitau ba la lucrurile semnate ba la prietenul meu, iar acesta rămăsese mut, atât de mirat de lovitura venită dinspre mine că nu mai avea putere să reacționeze. Ținea încă basmaua unei muieri în mână.
Femeia și-a tras bucata de pânză și am știut că va izbucni scandalul. El ar fi vrut să spună ceva, să protesteze, dar mi-am dat seama că nimic nu mai pute opri furtuna! L-am tras pe prieten de mânecă și–am spus:
-Hai că se împute treaba! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Pe unde intră fluturii în stomac

jurnal 11

-Tati, cum ajung fluturii în stomac?
Întrebarea asta a curmat o vrajă care începuse cu doar câteva minute în urmă. Sincer, vraja era deja într-un proces avansat de disoluție, dar asta i-a fost lovitura fatală.
La 8 ani, în mintea Alecsiei se împletesc multe realități, ceva fărâme din basme și multe, multe necunoscute. Ca orice tată de fată, nu mă dau în vânt după deslușirea cât mai grabnică a tuturor tainelor, dar nici nu îmi propun să o închid într-colivie cu gratiile din oțelul naivității.
Într-o după-amiază de vară, când o boare de vânt se pregătea să răcorească Bucovina, stăteam la umbră, cu Alecsia culcată în poala mea. Mâna mi se odihnea în părul ei și, deși soarele îmi ardea piciorul scăpat de sub pătura de umbră, nu mă mișcam de frică să nu deșir cumva clipa asta vrăjită. De fapt, mâna și sufletul îmi erau atât de fericite încât piciorul era tratat cu maxim egoism.
Un fluture colorat ca un vis de copil se juca sub ochii noștri.
-Tati, ce mănâncă fluturii?
-Ăăăăă…
-Cărăbușii mănâncă flori de prun. Gândacii mănâncă frunzele de regina nopții. Graurii fură vișine. Dar fluturii ce mănâncă?
Uneori mă gândesc că poate copiii au nevoie doar de un motor de căutare pe net în loc de tată. Norocul meu a fost că nu a așteptat răspunsul meu.
-Eu cred că mănâncă iubire.
Simțeam că pielea de pe picior mi se transformă într-o crustă de friptură, dar acum chiar că nu aș mai mișcat.
-Cu iubire, cum așa?
-Tati, mă dezamăgești!
Uneori fata asta reușește să-mi amintească destul de strident de maică-sa.
-Tati, nu ai auzit pe nimeni spunând ”am fluturi în stomac”?
-Ba da, dar ia spune-mi ce înseamnă asta?
-Că iubești.
Friptura de picior începea să se ardă, dar discuția devenise mult prea interesantă.
-Pe bune? O să simți și tu cândva senzația asta.
-Ah, păi o simt deja. Am fluturi în stomac!
Dacă era de berbec, friptura tocmai mai trebuia unsă cu sos sau scoasă urgent din cuptor, dar fiind de picior de tată, mai putea sta în vâlvătaie. Oricum, curiozitatea mă ardea mai tare decât soarele.
-Și pe cine iubești tu de ai fluturi în stomac?
Mai bine mișcam piciorul decât să pun întrebarea asta. Alecsia s-a ridicat în fund și m-a privit cu reproș.
-Tati, nu știi că nu e frumos să pui întrebări din astea? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Dacă soacră-mea era poet

De data asta trebuie să fiu foarte atent la ce scriu. Nu știu de ce am impresia că mă urmărește cineva…

jurnal 10

În fine, poate e doar o impresie. Hai să notez în jurnal povestea înjumătățirii florilor de regina nopții. Într-o după-amiază…
Dacă aș fi fost poet și o vedeam pe Sofia cum o zbughește cu trotineta printre un rând de trandafiri și unul de gherghine aș fi recitat:
”O floare roz s-a rupt din buchet și în fuga ei a împărțit lumea în bulgării însângerați și talere din aur.”
Dar, nefiind poet, mă mărginesc să urlu din toți bojocii:
-Sofia, ai grijă să nu rupi florile!
Nu știu dacă ea m-a auzit, dar florile parcă s-au retras din drumul ei, deși tulpinile se plecaseră periculos deasupra aleii, împovărate de culoare, dulceață și parfum.
O tufă de regina nopții, însă, probabil având toate florile adormite că doar nu venise încă asfințitul, n-a apucat să se tragă din calea trotinetei. Sau poate o înlemnise strigătul de luptă care însoțea atacul devastator: Yupiii, Tatii uită-te ce vitezăăăă am!
Cert e că până să spui ”Vai de fundul nostru dacă ne prinde Buni!”, o ramură plină de flori s-a storcit de asfalt și a vărsat pe ciment sevă și parfum muribund.
Dacă aș fi fost magician și vedeam jumătatea de tufă aplatizată pe ciment aș fi atins-o cu bagheta mea magică și o făceam la loc. Dar așa nu am putut decât să merg la ea, să o ridic de jos și să o privesc. Sofia se îndepărtase chiuind, probabil neavând habar că rupsese floarea. Sau nu-i păsa. Oricum, la nici 5 ani ce știe ea despre moarte sau despre viață?
Cu ramura ruptă-n mână mă uitam după Sof și mă gândeam că poate așa e frumos, începutul vieții să fie un Yupiii nepăsător, având tot restul vieții în față ca să spună ”A fost odată ca niciodată”.
Chiar atunci pe aleea dintre flori a apărut soacră-mea. Deseori lasă treburile și vine aici. Fiecare floare din grădină e fie pusă de ea fie pusă de vreunul dintre noi, dar la indicațiile ei cât mai precise.
Dacă soacră-mea era poetă și mă vedea cu jumătate din tufa ei de regina nopții în mână ar fi recitat:
”O să iau regina în brațe și o să o dezmierd până mult după apus, să-și reverse în Univers ultimul parfum, poate că ea, biată plantă săracă cu duhul, nu știe că a murit și se va usca la pieptul meu, fericită că și-a împlinit încă o dată menirea dumnezeiască.”
Nu auzeam ce spune, dar, așa de departe, nu părea că recită vreo odă. Ba chiar părea nervoasă.
Dacă soacră-mea era sculptor nu putea să îi iasă o statuie mai reușită decât cum înlemnisem eu cu ramura amputată. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Am primit un curcubeu de la cineva care mă iubește! Nu e ce credeți

Telefonul mă fluieră golănește și întorc ochii spre el. O inimioară mov înfășurată cu o fundă roșie apare pe ecran. Numărul nu e în memorie, dar îl știu. Primul gând e să scot previzualizările. Al doilea e că s-ar putea să fie prea târziu!
Iau telefonul de pe masă și îl feresc de nevastă-mea, care e la nici doi pași, dar cu căștile înfundate în urechi. ”Din capul” ei se aud voci care se ceartă și-mi dau seama că-și urmărește serialul.
Tastez ”Bubu” și trimit. Pun telefonul la loc. Silvana nu a observat nimic. Am apucat și să-l pun pe vibrații.
După câteva secunde vine alt mesaj. O fotografie cu un curcubeu care se scurge din cerul atât de înnorat în ultimele zile și pare că se rupe în gardul curții bunicilor.
Când aparatul a sclipit, Silvana tocmai se apleca să-și ia ceva.
-Ai început iar?
Nicio femeie din lume nu e în stare să discute despre mesajele din telefonul bărbatului fără a scăpa și o picătură de reproș în idei!
-Ce să încep?
Mi s-a părut un lucru inteligent să iau telefonul din raza ei de acțiune. Nu am fost destul de rapid. A văzut mesajul.
-Un curcubeu! Nici măcar nu e clară poza, parcă e făcută pe furiș. Zău, Alecu!

jurnal 9

Felul în care a descris bucățica de curcubeu nu avea nici măcar un strop de ”inclusiv și deschis”. Taman atunci telefonul meu a pârâit din nou.
-Cine îți trimite inimioare la ora asta? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. ”Vacanța fără poze e ca curtea fără roze!”

jurnal 8

Ați trimis sau ați primit în ultimii ani vreo vedere din vacanță? Eu nu. Deși recunosc faptul că mi-aș fi dorit să primesc și, de câteva ori, privind standul de cărți poștale din holul vreunui hotel dintr-o zonă mai acătării, m-am gândit că ar fi frumos să trimit cuiva o imagine și câteva rânduri. În cele mai multe cazuri era vorba de persoane pe care le știam nădușite pe drumul de acasă spre serviciu și mă gândeam că o imagine din vacanța altora le va prinde la fel de bine ca un fular înfășurat de două ori în jurul gâtului.
Nu am făcut-o, probabil că dintr-un amestec de comoditate, frică de ridicol sau chiar un strop de rușine că mesajul meu ar fi putut să fie citit de poștași cu picioarele umflate de mers sau de funcționare nervoase din naștere. Nu că aș crede că mesajele celelalte nu sunt citite și de alții, în afara adresanților…
Totuși, vederile, cărțile poștale aveau farmecul lor. Scrisul de mână, semnătura, chiar și alegerea timbrului erau lucruri la fel de importante ca și alegerea imaginii din standurile care, pe vremuri, erau mari cât o vitrină de magazin.
Căciulata, Venus, Băile Herculane, Cap Aurora, Cozia, Bran, câte destinații erau tot atâtea colecții de vederi umpleau holurile hotelurilor sau magazinele de suveniruri. Unele cu poze mai elaborate, altele mai rudimentare, moda vremii profita de faptul că abia de vedeai vreun turist cu aparatul de fotografiat atârnat de gât. Cei mai mulți apelau pentru poze de vacanță la pozarii din parcuri sau de pe plajă, celebrii ”Vacanța fără poze e ca curtea fără roze!” Dacă îți făceai singur fotografiile trebuia după aia să umbli pe la ”Studio foto-developări”, asta dacă nu te numărai printre cei foarte puțini care aveau acasă o ”cameră obscură” și toate ustensilele necesare.
Într-un fel cărțile poștale sunt bunicile postărilor de azi de pe rețelele de socializare. Acum aproape 30 de ani, prindeai prin sindicat bilete la Mangalia doar extra-sezon, te ploua de se dizolva în butelcă uleiul de plajă, dar alegeai o vedere cu valurile care se sfărâmă-n dig și apoi urcă-n cer pe scara din raze de soare și te scoteai, măcar în fața rudelor și prietenilor.
Tu mâncai la ”împinge-tava”, pe fugă, că ”se termina seria” ( ei bine da, la hoteluri masa era la ore fixe și, pentru că erau prea mulți turiști, se mânca pe serii) dar cumpărai o ilustrată cu faleza din Constanța plină de lumini, scriai pe spate ”Vă pupăm de pe însoritul Litoral!” și te asigurai de înjurăturile colegilor programați cu vacanțele în septembrie, că, deh, nu au copii. Mucegăiai de frig în cameră la Călimănești, cu mirosul de la cantină zgâriind la geamul tău, dar cumpărai o vedere de la Cozia și le scriai celor de acasă: ”Doar voi lipsiți pentru ca această vacanță să fie perfectă!”
E ca și acum, cu postările din concediu pe Facebook, doar că trebuia să pui mâna să scrii, iar de fotografie se ocupa statul. Ești la all inclusive la bulgari, pui o poză cu soarele scufundându-se în mare și tastezi: ”Eu și marea…” Cui îi pasă că în spatele tău sunt 15.000 de turiști care ascund două sandvișuri cu ce n-au mai putut mânca din farfuria de la cină! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment