Category Archives: Jurnal de tătic

Jurnal de tătic. Discriminare clară. Activități în familie: mersul la COAFOR!

jurnal 32 1

E noapte. Sofia învață să doarmă-n fund. Mă sfătuiește și pe mine să încerc, pentru că e miercuri seară, seara când familia doarme într-un singur pat, pentru că începe mini-vacanța de 1 Decembrie și nu vrea să ”doarmă singură, aicea, sus”! Îi fac pe plac, așa că mă așez cu perna la spate și, în loc să privesc fix tavanul, ca orice om normal care vrea să adoarmă, mă holbez la ușa dormitorului, gândindu-mă că ar fi minunat să mă lase fetele să ies și să trag o țigară în bucătărie!
Nu mă lasă, așa că adormim amândoi cu bărbiile căzute-n piept, cocârjați, ca impiegații de gară, între două personale.
Alături de noi, Alecsia, Silvana și plușații Ponică și Olel se răstigneau pe salteaua moale.
Dacă eu m-am supus dulcelui chin pentru că așa-mi ceruse Sof, motivația ei era mult diferită – și, așa cum știți, total inaccesibilă mie – nu vroia să își strice părul!
Povestea dormitului în fund, începuse cu câteva ore înainte când, terminându-și treburile mai repede, nevastă-mea a luat fetele și s-au dus la coafor. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cum, Doamne iartă-mă, să nu o iubești!

jurnal 31

Foto Alex Mazilu

Tocmai intram în mini-vacanță. Adică pe canapeaua devenită neîndestulătoare eram toți patru, fiecare cu câte un telefon, laptop sau tabletă în mână. În fața noastră, televizorul mergea în gol, cu sonorul oprit.
Agitația săptămânii care scutura din calendar foaia lui noiembrie se transforma în dulcea lene pe care nu ai vrea să o duci nici măcar dintr-o cameră-n alta, darămite să o mai și scoți din casă.
Dar Dumnezeu, când a vrut să fie o măsură-n toate, adică și în liniște, nu a creat doar tatăl și fetele lui, ci a furat o amărâtă de coastă și a făcut femeia. Femeia din casa noastră și-a scos căștile din urechi și i-a făcut Alecsiei un semn să și le scoată și ea.
-Ai teme pentru vacanță?
Toți am oprit aparatele și ne uitam la Silvana ca la unul care a venit cu colivă la masa de Revelion. Alecsia nu s-a pierdut cu firea:
-Nu, mami, nu avem teme!
-Sigur?
Cât fetița de numai 8 ani se gândește cât de mult știe maică-sa despre temele de vacanță, profit să vă spun că eu nu cred că aș fi făcut față copilăriei dacă ai mei ar fi avut atâtea metode de a mă urmări tot timpul. Mi-aș fi luat lumea-n cap și aș fi luat calea codrului! Dar cred că și ai mei, Dumnezeu să-i ierte, ar fi dus mâinile la inimi mult mai devreme, asaltați de imagini pe wapp sau messenger cu pagini din culegeri, fotografiate de părinți care cum ajung acasă cotrobăie prin ghiozdane. Păi dacă săraca mama ar fi ”cetuit” cu profesoarele mele pe diverse grupuri… Doamne, nici nu vreau să mă gândesc! Mama lua un ”extraveral” pe lună, taman în ziua când era ședința cu părinții, dar dacă ar fi urmărit ”în timp real” ce se întâmplă în clasă, cred că pedepsele aplicate mi s-ar fi terminat tocmai când mă eliberam din cătănie.
-Nu, mami, nu am teme!
-Sigur? Te mai întreb o dată.
-Poate e ceva, dar…
-Alecsia, ai de făcut exercițiile de la pagina 41 până la 48!
Am înlemnit toți, Sofia, Alecsia, eu și pisica Mitzu. Mâța cred că a înlemnit mai mult din solidaritate că ea n-are niciodată nimic de făcut, fie zi de vacanță fie zi de muncă. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. A murit doamna de la farmacie!

Textul ăsta nu e despre dispariția Stelei Popescu, o doamnă a bucuriei, ci despre teama permanentă a părinților că nu reușim să le transmitem copiilor măcar câteva dintre lucrurile pe care le iubim, care ne încântă. Eu am cedat de multe ori în fața Alecsiei, preferând comoditatea unui ”Bine, fie, e ca tine!” în loc să lupt pentru ceva ce știu sigur că ar fi trebuit să facă parte din bagajul ei de cunoștințe, de sentimente. Cred că uneori și părinții mei au cedat, dar cumva, fără să simt, am preluat multe din iubirile lor.
Vinerea trecută, dimineață, Alecsia mi-a spus, înainte de a pleca la școală:
-A murit doamna de la farmacie.

jurnal 30

Am înțeles imediat că se referă la Stela Popescu și nu am căutat să aflu cum de știe un copil de 8 ani de moartea unei persoane. Nu erau nici 24 de ore de când se aflase cumplita veste. Sunt destul de obișnuit ca felurite informații să ajungă la fete, indiferent cât zid am face noi, părinții, între ele și realitate.
Alecsia a plecat rapid, înainte de a apuca să am vreo reacție. Am vrut să-i spun că e în eroare, că Stela Popescu e o stea adevărată, nu ”doamna de la farmacie”, că reclamele sunt doar o întîmplare într-o viață aurită.
M-am decis atunci, pe loc, ca după ce termină școala, să am o discuție cu Alecsia despre Stela, despre teatrul de revistă și despre rolul râsului în viața noastră. Am ales și câteva clipuri pe care urma să i le arăt.
Nu ne-am întâlnit după școală. A rămas cu un coleg să se joace, să-și facă temele sub atenta supraveghere a mamei lui.
Asta mi-a permis să aleg mai multe clipuri, să le sortez cumva în mintea mea. Să îmi pregătesc și un mic discurs, să înțeleagă că acum 30 de ani erau curajoși cei care scăpau fie și măcar o aluzie despre vreun aliment care lipsea din galantare.
Aici, mărturisesc, îmi trebuia ceva curaj, pentru că îmi amintesc cum, acum vreo 3 ani, am încercat să-i explic cum de în copilăria mea erau numai două ore de program la televizor. Cum îi explici asta unui copil care are permanent în preajma sa 4-5 surse de imagini mișcătoare?
După un dialog de câteva minute, a înțeles că era unul Ceaușescu care oprea aparatele după două ore. ”Cam ca Mami”, a conchis atunci Alecsia, dar e normal la 5 ani să o vezi pe maică-ta ca pe un dictator blond!
Abia îmi pregătisem povestea despre Stela, că Alecsia a venit acasă doar să se schimbe și să fugă la școala de circ.
În noaptea aia a rămas la bunici, așa că mica mea oră de ”culturalizare” s-a amânat pentru sâmbătă.
Sâmbătă a trecut pe acasă doar ca să se dichisească pentru o petrecere cu niște colegi. Cine avea minte să stea să asculte cuplete vechi? Nimeni, așa că am rămas cu discursul pregătit tocmai pentru duminică seară, pentru că sâmbătă a aterizat din nou la bunici, iar duminică dimineață am avut eu treabă. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Sfântul Black Friday

jurnal 29
Foto Alex Mazilu

Discutam de ceva timp și eram pe punctul de a-i da dreptate Alecsiei: Black Friday are avantajele sale în fața moșilor Nicolae sau Crăciun. Ba chiar și față de ziua de naștere!
Pe scurt, teoria unei fetițe de numai 8 ani poate fi rezumată astfel: ”De Moș Nicolae trebuie să își aranjezi cizmulițele la ușă, să le cureți. Pentru Moș Crăciun trebuie să înveți cântece și poezii. Ba pentru ei trebuie să stai cuminte un an întreg! De ziua mea, petrecerea e mai frumoasă decât orice cadou. Tati, crede-mă, Black Friday e cea mai tare sărbătoare: stai acasă și vin darurile!”
Nu am avut argumente sau poate că nu m-am concentrat îndeajuns. Oricum fetița nu-mi mai acorda atenție, împreună cu mama și sora ei era deja în fața laptopului, sărbătorind Black Friday. Cu cardul meu alături! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. O expresie pe care nu o înțeleg: Mi se face părul măciucă

Nu mă întrebați de ce, dar ocolesc de câte ori pot expresia ”e trasă de păr”. Sunt atâtea alte feluri de a spune că o poveste e gogonată încât nu văd de ce trebuie să folosesc una care parcă nu merge cu ”frizura” mea.
De asemenea senzația de ”bad hair day” îmi e la fel de străină ca și ”PM sindrom” sau, când vreau să spun că îmi e frică, mă feresc de ”mi se ridică părul pe ceafă” sau de ”am albit de groază”. Lasă că limba noastră e atât de bogată că reușesc să mă exprim fără să mă oprească vreunul din vorbă ca să întrebe hâtru: „Ce ți se ridică?” Sau ”Unde ai albit?”
Totuși, recunosc, mi se face părul măciucă când vine vorba de…
-Tati, trebuie să-i scriu lui Moș Crăciun!

jurnal 28

Alecsia are 8 ani și nu știu cât mai e în mintea ei din vraja sărbătorilor cu alaiul lor de basme sau cât e ”vrăjeală” de viitoare femeie care știe că nu șnurul de Mărțișor te ferește de necazuri în casă ci bijuteria care atârnă de el!
Am zis să testez, să văd cum stă treaba. Nu că asta m-ar ajuta mult la recalcularea bugetului de sărbători, dar măcar știm cum stăm. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cum reușesc femeile să joace bărbații pe degete

jurnal 27

Pun poza asta și explic un strop mai încolo care-i rostul ei. Are o legătură cu Jurnalul de tătic, chiar dacă nu apare în ea nici măcar o umbră de copil.
Se spune că femeile au reușit de-a lungul mileniilor să-i țină pe bărbați în laț pentru că ele stăpânesc tehnica de a exploata faptul că în fiecare mascul zace un copil care nu va atinge niciodată vârsta maturității.
Eu nu credeam asta, pentru că nu simt că vreo femeie din cele pe care mi le-a scos Dumnezeu în cale a putut să mă fraierească ca pe un puști! Deși, dacă stau bine să mă gândesc…
Asta până weekendul trecut, la sfârșitul căruia mi-am pus serios întrebarea : copilul din mine mai crește vreodată?
Sâmbătă seara, eu și Silvana trebuia să mergem la un concert de rock. Se anunța o seară pe gustul meu, cu muzică bună pentru creier, oameni dragi în jur și ceva mâncare pe gustul meu. Fetele erau la bunici, așa că în casă eram doar noi, pisica Mitzu, țestoasa Vasile și destule planuri pentru viitorul imediat.
Numai că – ăsta sunt eu, Cănuță Om Sucit! – cu cât se apropia ora să plecăm, buna dispoziție se scurgea din mine precum sângele din venele sinucigașului. Mai era vreo juma’ de oră până să ieșim pe ușă iar eu m-am proțăpit pe canapea, cu fruntea prinsă între palme și am început a luneca într-un butoi cu melancolie, mai încăpător decât putina în care soacră-mea face farmece din varza albă.
Gânduri negre, amintiri urâte, un viitor cenușiu, toate urâțeniile vieții care încruntă fruntea unui bărbat cu responsabilități se agățau de mine și nu mă lăsau să mă bucur de o sâmbătă în oraș alături de una dintre cele trei ființe iubite.
Mă pregăteam să-i spun Silvanei că nu ar fi rău să meargă singură la concert, ca să nu-i stric și ei seara, când mi-a luat-o înainte și mi-a spus:
-Auzi? Tu ai chef să mergem?
Fața mea ținea loc de orice răspuns.
-Să știi că și eu…
Am simțit capcana din cărțile de ”mame minune”. Mi-o explicase încă de când era Alecsia mică. Țipă copilul că vrea ciocolată seara? Cea mai mare greșeală e să începi să arunci în luptă, pe un ton cât mai răstit, tot felul de argumente din capul tău, de om matur! Nu, soluția e să te lași pe vine, până ești de-o măsură cu cel mic și să-i spui așa: ”Offf, și eu am vrut ciocolată, dar avem numai una și am promis că o duc mâine la serviciu, unui coleg. Îți promit că mâine luăm amândoi o ciocolată întreagă și o mâncăm toată-toată!”
Cu mine nu țin chestiile astea! Ce, eu sunt un puști ciufulit? E drept, ciufulit nu am cum să fiu, dar nici bebeluș.
Când am auzit ”Să știi că și eu”, mi-am dat seama că urmează o lamentare de genul ”și eu aș vrea să stăm singuri în seara asta, dar am apucat să promitem că mergem”.
Pe cine mințea? De mai bine de o oră se coafa, se aranja, alegea și schimba haine, iar cu prietena noastră care ne invitase vorbise deja de cel puțin zece ori!
Dar lucrurile nu au evoluat cum am crezut. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. O istorioară fără soacră-mea

El s-a lăsat de fumat, eu nu. El mai bea câte un păhărel, eu nu. Mie nu-mi place carnea de pasăre, lui da. El mănâncă spanac, eu nu. Amândoi suntem convinși că fetele noastre nu prea se pricep la alegerea băieților, dar alegerile făcute de ele sunt, până la urmă, acceptabile și se poate ”lucra” pe ele. Fiecare crede despre celălalt că a avut noroc în căsnicie.
Având atât de multe lucruri în comun e normal ca între noi să fie o relație specială. Ați ghicit, e vorba de socrul meu! Socrul meu este cel mai nedreptățit personaj al Jurnalului meu. Parcurgându-i filele îmi dau seama că pe nedrept e absent din multe povești și doar el este cel care ne-a îmbolnăvit pe toți din familie cu dulcea febră a Bucovinei, casa bunicilor, mare cât o țară de basm, care ne fură câteva luni pe an din praful strălucitor și searbăd al Bucureștiului.

jurnal 26

Și uite cum tocmai Sofia îl aduce în povestea următoare, o istorioară scurtă dar pe care cred că o vor înțelege mulți părinți.
Unul dintre modurile în care îți dai seama că timpul trece și copiii cresc este că dispar din peisaj cuvintele stâlcite sau cele inventate. Azi îți fac ziua mai frumosă cuvinte ca ”babaluză”, ”cracaracatiță” sau ”papi”. Le spun de atâtea ori și te chinui atât de mult până le pricepi încât ajungi și tu să le folosești.
Odată, când Sofia abia combina primii pași (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Un text pozitiv despre moartea unui camarad

jurnal 25
Foto: vintageadbrowser.com

Cântecul din bătrâni are dreptate: există o Roată a vieții. Lucruri pe care nici nu mai țineai minte că le-ai făcut se întorc la tine, peste tine. Cum marile revelații existențiale stau în lucruri mici, implacabila Roată mi s-a arătat din spatele unei bucăți de lemn cu un ciuf de păr de porc.
Acum mulți-mulți ani, priveam prin crăpătura ușii de la baie cum un bărbat, poate cel mai puternic om pe care l-am cunoscut vreodată, stătea în fața oglinzii și aproape plângea. În mână avea un pămătuf de bărbierit, cu puful întărit ca o creangă strâmb de copac albastru. De unde eram ascuns, așteptam cu inima cât un purice să izbucnească scandalul, dar bunicul meu, pentru că pe el îl urmăream, nu a spus nimic. A pus pămătuful la înmuiat într-un castron de alpaca și a renunțat la bărbierit în ziua aia.
Știam bine pămătuful ăla, cu lemnul învelit în foiță metalică și cu părul de două culori, cafeniu lângă mâner și negru spre vârf. Când mi-l arăta, bunicul părea că retrăiește povești românești și bărbătești, cred că pămătuful cu mânerul întărit văzuse frontul de Est, Canalul și Oborul din anii când meșteșugarii își etalau atelierele până hăt, unde se termină Moșilor. Uneori rupea firul poveștilor spunând simplu ” E un pămătuf bun, a rezistat la toate!” și îl privea ca pe un tovarăș vechi, care, în loc de carne și oase, avea lemn, metal și păr de porc. Și suflet, cum numai lucrurile bătrânilor și copiilor par să poarte.
În acea dimineață, plictisit de cât de mare era fondul la desenul pe care-l făceam pe o coală uriașă, am luat din casă ce credeam eu că trebuie să fie cea mai bună pensulă dacă ai de vopsit un ditamai cerul.
Aveam vreo 5-6 ani, dar țin minte. Vopseaua s-a dizolvat, părul s-a curățat, dar a început să cadă. Peste puțin timp pămătuful nu mai putea fi folosit și bunicul l-a aruncat. Nici atunci nu mi-a spus nimic, poate doar a mai subliniat o dată că ”A fost un pămătuf bun!”
Aproape toți cunoscuții i-au luat pămătufuri noi, dar, ca un făcut, el a descoperit spuma de ras și a folosit-o până la sfârșitul vieții, sfârșit care l-a prins când deja Oborul nu mai avea meșteșugari cu ateliere în care puteai sta să bei o cafea și să vorbești despre orice, ci doar blocuri care se întind până hăt, unde se termină Moșilor.
Uneori îmi place să mă rad folosind cremă și un pămătuf. E o senzație aparte, de alienare de o lume în care bărbieritul și depilatul se confundă prea des. Lecția din copilărie mi-a rămas și pămătuful meu nu stă la îndemâna fetelor. Adeseori îl verific din ochi, să văd dacă nu și-a schimbat culoarea în funcție de ce pictează micuțele la masa lor.
Până de curând când, ridicând privirea spre raftul unde stătea, am observat că în locul pămătufului meu acolo tronau trei pămătufuri! Aproape identice, abia de le deosebeai după culoarea vârfurilor firelor de păr.
În sufragerie erau Alecsia, Sofia și Silvana. Mă pândeau.
-Ce s-a întâmplat cu pămătuful meu?
-A avut un… accident și ți-am luat fiecare câte unul nou. Sunt bune?
-Dar ce s-a întâmplat cu cel vechi?
-S-a murdărit cu vopsea. Acrilică. Știi? Pentru proiectul cu paharul colorat…
Puneți-vă în locul meu: Sofia are 5 ani, e proiectul ei, dar nu ajunge la raftul cu ustensile de bărbierit, Alecsia are 8, cu un scăunel ajunge deja oriunde și Silvana, mama lor, participantă activă la orice proiect al grădiniței sau școlii. Ei bine, pe cine ați bănui pentru folosirea ciudatei pensule? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. De ce mă rad în cap

jurnal 24

Nu reușesc să-mi las barbă. Părul de pe față crește, acoperă pielea ca o blană alb-cândva-neagră, dar la un moment dat se lovește de un zid și dispare ca prin minune!
Nici vorbă să ajung la o barbă popească, ”lumberească” sau măcar de aia ”vai ce săptămână grea am avut”, toate îmi sunt interzise de un destin amar!
Prima zi de nebărbierit trece aproape neobservată de cei din jur. Eu când mă bărbieresc dau cu lama de la ceafă până la mărul lui Adam. Pe ”drumul mai lung” de la ceafă la beregată, cel peste creștet, ocolesc doar sprâncenele, așa că o zi de lăsat lama să se odihnească se vede din orice punct al casei.
Primul lucru pe care îl observ în jurul meu e o ușoară reticență la fetele din casă în a mă pupa pe obraz, dar un bărbat e obișnuit să reziste la orice pedeapsă.
Poate fiind cea mai mică din casă, Sofia e prima care se trage când vreau s-o smotocesc și spune: ”Tati, mă zgârii!”
De fapt, dacă ar fi să contabilizeze reacțiile în funcție de lungimea părului meu de pe față, după prima zi lucrurile ar sta cam așa:
Sofia, 5 ani: ”Tati, mă zgârii!”
Alecsia, 8 ani: ”Tati, mâine nu-mi mai pune prună la pachet. Vreau caise confiate.”
Silvana (nu spun vârsta, ca să nu mă fac eu de râs): ”Ai luat pâine?”
Pisica Mitzu a stat la mine în brațe un sfert de film.
Soacră-mea nu a răspuns la telefon.
Am mai așteptat o zi. Un voal de șmirghel îmi acoperă capul, dar știu că nu mai e mult și va fi moale și mătăsos. Însă reacțiile fetelor din a doua zi nu păreau încurajatoare.
Sofia: ”Tati, mă zgârii!”
Alecsia: ”Tati, de ce mi-ai pus caise? Mâine vreau măr!”
Silvana: ”Iar ai luat pâine?”
Mitzu, probabil pentru că încep să semăn cu ea, a stat cu mine până spre sfârșitul filmului.
Pe soacră-mea nu am mai sunat-o, dar nici ea nu a sunat.
A treia zi, mă mângâiam singur pe creștet și mă gândeam că mult a fost, puțin mai este și barba mea va intra definitiv în peisajul casei. Tocmai atunci, Sofia a zis din nou: ”Tati, mă zgârii!”
M-am mângâiat din nou pe față – observați de câte ori se mângâie singur un bărbat cu barbă? – și nu mi s-a părut că e atât de aspră încât să nu stai la un biet pupic, dar, în fine, cine le înțelege pe fete?
Alecsia: ”Tati, mai avem prune?” (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Tati și teama de a fi scalpat

Când m-a întrebat fiică-mea dacă trăiam când a apărut Matrix, mi-am dat seama că timpul trece implacabil, precum mâncarea prin intestin. Rezultatul, în ambele cazuri, e știut de toată lumea. Și foarte asemănător ca valoare și miros.
Știi că a trecut timpul nu pentru că fata stă lângă tine pe canapea și butonează pe telefonul ei mobil și nici pentru că un film care ei îi pare istorie tu l-ai văzut după primul divorț.
Cred că îți dai seama că ”ți-a trecut vremea” când ești depășit de situații, când întrebările sau problemele ridicate de copiii tăi te silesc să renunți la bucăți din piedestalul pe care e statuia ta de ”cel mai tare Tati din lume”. Sofia și Alecsia mă lasă de la o zi la alta fără soclu și, dacă nu găsesc rapid soluții, îmi e teamă că se duce și statuia pe apa sâmbetei.
Nici nu mai știu care întrebare de-a fetelor m-a lovit ”la soclu” mai tare. Poate a fost asta cu Matrix.
Sau poate cea mai dură a fost cea primită, ”sub centură”, de la Sofia, într-o după-amiază bucovineană, când amândoi ne ascundeam de soare sub crengile unui prun. Sofia ”trebăluia” pe tabletă și părea că nu-mi dă mai multă atenție decât buburuzei care căuta și ea o frunză de trifoi sub care să se așeze, ferită de păsări și raze.
Trebuie să vă spun că după ce a descoperit tableta – adică puțin după mersul în două picioare – Sofia are perioade când nu o lasă din mână și perioade când uită de ea. Spre sfârșitul acestei veri, mezina noastră a fost în faza ”tableto-dependenței”. Nu s-a dezlipit de ea nici în largul mării:

jurnal 19

Fix în acel moment de vacanță bucovineană, tableta era o binecuvântare. Nu avea timp de mine și așa puteam să-mi văd liniștit de siestă, fără să mă trimită nimeni după apă rece, înghețată sau căpșuni cu zahăr.
Încă de când avea Alecsia 4-5 ani, am învățat că tati e un accesoriu bun când te joci pe tabletă. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment