De ce s-a oprit Rex Tillerson la București

editorial 17 noiembrie

În urmă cu vreo două seri, o știre a făcut turul televiziunilor, siteurilor de știri și al social media din țara noastră: șeful diplomației americane, secretarul de stat Rex Tillerson, a venit la București. Informația a căpătat rapid parfumul unui episod dintr-un thriller politic. Se făceau speculații, are mai de care mai captivante. Ba că a venit să-i spună lui Dragnea să-și ia bagajele din poarta Camerei Deputaților, ba că a venit până aici tocmai ca să nu se vadă cu Iohannis, dându-i acestuia un semnal înțeles doar de marii inițiați ai măruntaielor politicii externe. S-a spus inclusiv că Tillerson a venit aici speriat de faptul că senatorii din Comisia noastră de Apărare nu au fost luni la serviciu ca să avizeze Legea achiziției rachetelor Patriot, domniile lor fiind ocupați în acea zi să se pozeze la popota SRI. Evenimentul a avut mai mult ca efect împlinirea unui vis mai vechi de-al lui Dragnea, acum, punând presiune pe colegii săi din Comisie, are și el un rol în această tranzacție. Era nevoie de venirea unui oficial american? Ca și cum e vreun politician român care să se opună acestui contract din care se adapă toți ca dintr-o Fântână a Dorințelor?
Uite tocmai această Fântână îmi amintește

de o nuvelă și un film sovietice, din anii ’70, care, cred eu, explică perfect de ce am intrat toți în fibrilații pentru că un om, obosit de o săptămână de drumuri dintr-un capăt în celălalt al lumii, s-a oprit aici ca să-și alimenteze avionul și să-și tragă sufletul.
Cum spuneam, agitația mi-a amintit de ”Picnic la marginea drumului”, scrisă de Arkadi și Boris Strugatsky, și de ecranizarea acesteia, ”Călăuza”, de Andrei Tarkovski. Pe scurt – deși nu există ”pe scurt” când e vorba de opere reale de artă – în povestea științifico-fantastică e vorba de cum gunoiul lăsat ”la marginea drumului” de o expediție extraterestră devine loc de pelerinaj, capătă conotații mistice, fantastice, oamenii riscându-și libertatea sau viața pentru a culege fărâme din mizeria uitată de oamenii Cerului.
Vânând interpretări ale gestului lui Rex Tillerson de a se opri aici, la marginea drumului, și de a pleca apoi mai departe, fără a se întâlni cu vreun alt oficial în afara omologuluii său, Teodor Meleșcanu, ne comportăm precum personajele din ”Călăuza”.
Și constatarea asta mă doare.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *