Urăsc iarna bucureșteană! Și pe boii care plutesc cu mine prin mocirlă!

A închis ochii și a încercat să-și steargă pur și simplu ziua de astăzi din memorie. Nu reușea. Se vedea din nou dimineață, puțin după ce a ieșit din apartament.
Trase mai mult șapca pe ochi. Ca și acum, căștile erau îndesate în urechi. Peste toată ”construcția” asta trase gluga hanoracului. Băgă mâna în buzunatul de la piept și porni aparatul. Muzica îi umplea simțurile în timp ce închidea până sus fermoarul canadienei. Pentru câteva secunde simți că trupul lui e o graniță. Între muzică…

Yoko Ono & John Lennon – Walking on Thin Ice

O graniță între muzică și… Făcu primul pas și talpa alunecă ușor pe mâzga de zăpadă murdară din hol. Înjură în gând toți tâmpiții care nu se scutură pe picioare înainte de a intra. Merse ținându-se de perete. Treptele erau ude și alunecose. Ieși. Aerul rece îi trezi toate simțurile.

Chiar și acum, după ore bune, încă simțea cum o umezeală murdară pune stăpânire pe piciorul lui. Păși peste preșul îmbibat de noroi. Pe stradă era un strat de zăpadă afânată, pe care piciorul o străbătea repede și se oprea pe o gheață mai dură ca o piatră. După primii pași îl dureau mușchii. La fiecare pas se imagina cu roțile-n sus și tot la fiecare pas fiecare gând al său se îndrepta spre rudele, moarte sau vii, ale nenorociților care nu-și curățaseră zăpada din fața casei.
Pe o potecă strâmtă, printre două mormane de gheață, ajunse la marginea trotuarului. Primul pas fu într-o băltoacă uriașă. Al doilea a fost mai mult un salt pentru a se feri de o mașină. ”Cretinule!” strigă după șofer. Ca și cum ar exista răzbunare din solidaritate, a doua mașină care trecu îl stropi. ”Mă-ta!” strigă și după ăsta.

Acum, când întunericul punea stăpânire pe oraș, încă îi venea să strige ”Mă-ta! Mă-ta! Mă-ta!”

În autobuz a stat lipit de ceva (cineva?) care mirosea a câine ud. I s-a făcut frică să se uite, dacă era bărbat era un sacrilegiu să se frece așa de el, dacă era femeie nu putea mirosi așa dis de dimineață! A coborât. O nouă baltă. Și un animal care a sărit cu picioarele-n ea, împroșcând pe toată lumea. Să-l injure sau… mai bine îi întinde o mână să-l ajute să se ridice. Nu, e prea murdar, lasă-l că se ridică el!
Pe aleea dinspre birou, pășea pe șleau, ca pe o bârnă. De undeva din spatele muzicii răzbătu până la el un claxon. Se întoarse.
-Și pe unde vrei, mă, s-o iau? Nu vezi că nu-i trotuar?

În loc de răspuns, ăla claxonă din nou.
-Ce te-ai da jos la mine dacă la 14 ani nu te dădea mă-ta la șah!

Tipul claxonă din nou. Apoi a izbucnit în râs. S-a uitat la prost cum râde și claxonează continuu și a izbucnit și el în râs. Și-a dat căștile jos.
-Orașul ăsta ne-a înebunit pe toți, frate!

Ăla părea căzut în transă. Râdea ca un apucat și claxona.
L-a lăsat în plata Domnului și a mai făcut doi pași. A alunecat și… muzica se combina cu râsul prostului și claxonul lui prăpădit. Apoi era numai apă. Rece. Foarte rece.
Zâmbi, până la urmă va uita ziua asta. Îl durea șoldul, iar piciorul părea încă umed. Cum, Doamne, nu se uscase încă? Apoi și-a amintit finalul. Da, fașa ghipsată se usucă mai greu.
Al dracului tâmpit și claxonul lui de bou! Și Yoko Ono… nu o va mai asculta niciodată!

PS Pe 8 decembrie 1980, John Lennon este împușcat mortal. Despre acel episod s-au scris zeci de cărți, încercând să explice unul dintre cele mai inexplicabile gesturi din istoria modernă a muzicii. Venea de la studiou și avea la el o casetă magnetică pe care era ultima imprimare la care participase, piesa Walking on Thin Ice.

Piesa – un strămoș al new wave dance – este scrisă (versuri și muzică) de Yoko Ono, vocea de pe imprimare fiind tot a ei. Pe înregistrarea originală, Lennon a ajutat la chitară și clape. De asemenea, spre final, se aude și ultima înregistrare a vocii fondatorului Beatles. El spune, ”Yoko, ai înregistrat prima ta piesă de succes” Câteva ore mai târziu era mort.

Sigur, piesa e departe de valoarea artistică a creațiilor Beatles, dar a căpătat o valoare aparte prin tragicul mod în care s-a aflat despre ea. Are în ea ceva din arta psihedelică și o intuiție aparte asupra a ceeace avea să devină muzica dance în era post-disco… Adică are în ea ritmurile jungle și ale urmașului house, instrumentația chiar pare ruptă din cluburile de astăzi și totuși a fost scrisă când nici măcar disco nu se cristalizase ca stil! Adică e actuală la fix 30 ani de la lansare. Yoko Ono a lansat-o, fără retușuri, în februarie 1981. A fost reinterpretată de zeci de formații de dance din lume.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

2 Responses to Urăsc iarna bucureșteană! Și pe boii care plutesc cu mine prin mocirlă!

  1. Pingback: Armana mea… « Lunapatrata – Poezie,ganduri,muzica…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.