Cântă cucul bată-l vina! Alegorie cu vin fiert

Petrecere afară. La -10 grade! Hardul extern conectat la laptop, sistemul audio și chitarele celor de la Dire Straits scuturau noaptea ca un foc de artificii. Adunați în jurul focului sfidam frigul, iar vinul fiert, un val de aromă de scorțișoară și tărie începea să ne sfideze imaginația. Ca în mijlocul unei sufragerii al cărei cămin era încins, se dansa, se chiuia.

Mă uitam la ei și parcă vedeam cum în adâncul lor vinul prindea formă. O dansatoare de club, acoperită sumar de o rochie minusculă, făcea piruete acolo unde mai devreme vedeam un morman de haine groase sub care abia ghiceai o femeie. Încet, încet, locul nopții de gheață era luat de ce voia fiecare să vadă. Într-un colț doi dansau. Doi se sărutau ca și cum flăcările de lângă ei erau un așternut…

Se termină și un Joe Cocker, și începe ceva… ceva bizar ce nu-și avea locul acolo…

Vasile Mucea

Mă pregăteam să merg spre laptop, chiar să fac o glumă despre cum s-a strecurat chestia asta în playlist, când am văzut ceva ciudat. Lăsaseră dansul, sărutatul, petrecerea se oprise, ca și cum gerul o înghețase instantaneu. S-au apropiat unii de alții, s-au prins de umeri, cu focul între ei, dansatoarele din aburi de alcool au ars cu scântei, precum cetina, și au dispărut în noapte. Nu am oprit muzica. Mă uitam la ei. Dincolo de ei.

Puteam să jur că umbrele lor, negre, întinse mult în nesfârșitul alb, prindeau și ele viață. Vedeam un om ingenuncheat, cu privirea-n sus. O femeie se întorcea cu spatele spre o primejdie, ascunzând la piept un prunc. Jarul din foc arăta ca hrana pentru armăsari de poveste. La dracu’, visez? Scene din cartea de istorie de care râdeam și puneam mustăți personajelor, se recroiau în spatele șirului de oameni care se legănau pe o melodie!

Am dat vina pe vin, himerele se estompau, vedeam din nou emblemelor mărcilor de lux de pe hainele prietenilor mei. Doina aia bizară se pierdea și ea. Clătinam din cap, îmi spuneam că nu mai există răzeși, că trecutul e trecut…

Care vin? Eu nu beau vin? Un cântec să îți ia mințile cât să crezi că o gaură neagră poate plimba istoria pe sub ochii tăi?

PS Am trăit pe pielea, sufletul meu o scenă asemănătoare celei descrise mai sus. Într-o noapte înghețată de puteai să o spargi cu dalta, iar noi ne zbenguiam ca niște pești în copca săpată de focul uriaș și de aburii vinului fiert… am descoperit cum numai câteva acorduri dintr-un cântec trezesc niște patrioți ca-n basmele copilăriei, ascunși bine în trupurile unor oameni la care nu te așteptai să mai rezoneze la răni naționale, demult închise. Mi-am amintit de istorioara asta acum, săptămâna asta, când am auzit din prea multe guri cuvintele ”patria”, ”țara” sau ”România”.

De altfel, de ceva timp am onoarea de a experimenta patriotismul bucovinenilor, decent, calm, înlăcrimat, diferit de cel aspru al ardelenilor sau de cel militant al basarabenilor. Asta poate și pentru că statul-mamă, ca să-i spun așa, se încontrează cu Ungaria sau se rățoiește la Republica Moldova, dar, de mai bine de o sută de ani, se gândește de două ori dacă să contrazică Imperiul Austro-Ungar sau Rusia și Ucraina.

Cântă cucul în Bucovina ( sau Cântă cucul bată-l vina sau Cântec pentru Bucovina) este mai mult decât o doină, un cântec, este pagină de istorie pură, de la cea a timidei diplomații românești de la începutul Secolului al XX-lea, la cea a scandalurilor politice din interiorul unei Românii apuse. A fost scris de un director de bibliotecă, Constantin Mandicevschi. Versurile sunt originale, iar melodia este un cântec de jale bucovinean adaptat. A fost o ”comandă” de la ministrul Spiru Haret care, ajutat de prietenul său Nicolae Iorga, organiza, la 1904, festivitățile de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Acele festivități au mare importanță, pentru că prin ele Haret spera să trezească în Regele Carol I ”curajul” de a acționa pentru recuperarea teritoriilor istorice ale Bucovinei. Din păcate pentru întreaga construcție, monarhul a evitat drumul la Suceava și Putna, preferând un drum la granița de sud.

Cântecul însă a prins, a fost preluat în satele din zonă ca un cântec popular. După a doua pierdere a Bucovinei, fiecare rapsod a adăugat versuri, le-a modificat. Originea sa era deja pierdută când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant, așa cum îi plăcea să se autodefinească, care l-a interpretat cu strălucire. Ca un fapt divers, Mandicevschi a murit în 1933, an în care se năștea Mucea, ca și cum doina asta se încăpățâna să se agațe și de un suflet de muritor pentru a supraviețui.

Acum, după ce rapsodul popular a redat-o românilor, doina trăiește în mai multe suflete, un ”teren fertil” găsind și în al lui Grigore Leșe.

Mie-mi place mai mult versiunea lui Vasile Mucea, e mai sălbatică, mai vie, ca pasul unui armăsar ce așteaptă să fie călărit în luptă. Cea a lui Leșe are, evident, mai mult succes și sună ca jurământul unei cete de bărbați, adunați într-un codru, la lumina unui foc de tabără. Postez și o a treia versiune, a corului mănăstirii Putna, probabil varianta cea mai apropiată de cea gândită de compozitor.

Grigore Leșe

Corul Mănăstirii Putna

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

3 Responses to Cântă cucul bată-l vina! Alegorie cu vin fiert

  1. Pingback: Fata din vis…poveste parfumata « Lunapatrata – Poezie,ganduri,muzica…

  2. Spetc says:

    Avem și versiunea metal a cântecului de jale.

  3. Ciprian says:

    Știți va rog varianta originala care sa conțină versurile enumerate de dumneavoastră ? As vrea măcar versurile, pentru ca toți o ciunțesc 🙁

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *