Clopote de Paști cu Nicu Alifantis și Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu…

PS Mielul îi dădea arsuri. Drobul a fost înecăcios și se lipea de dinți. Ouăle nu i-au plăcut niciodată. Nu simțea nimic care să aibe legătură cu atmosfera de sărbătoare, așa cum e în cărțile de povești. Stătea pe canapea și butona televizorul. Arsuri îi dădeau și știrile. Nu tu o crimă, un divorț, o bătaie, un scandal politic ceva, numai slujbe, oameni care gătesc, care se tund sau coafează, daruri, donații, contabilizări de intervenții ale salvării pe la mâncăi sau bețivi. Până și canalele de documentare abdicaseră, lăsând locul liber reportajelor despre Ierusalim, Iordan. Deodată a simțit ceva mișcând pe lângă el. Era aia mică. Târa după ea scăunelul cu piuitoare și o carte cu o zână ciufulită pe copertă.

Primul impuls a fost să-i spună ”Tati are treabă, mergi la tine.” A sperat că așa va evita scena obișnuită, păpușile aliniate și ea ”citindu-le” din carte, înșirând ce-și mai amintea din poveste și mici dantele de imaginație de copil ce abia vede contururile lumii. Stomacul rebel l-a oprit să spună ceva și, până să-și recapete suflul, micuța a dispărut și deja se întorcea din nou. Nu-i căra pe Pony, Koala, Toto sau Patrick, ci un castron de plastic.

Știa de undeva obiectul albastru, ros pe margini. Nu a știut pe loc de unde să-l ia, dar apoi și-a amintit cum până nu de mult îl umplea cu ”cronțonei”. Tocmai voia să o dojenească, ”Du, fetiță, castronul unde l-ai găsit că e murdar!” dar… al dracului miel și cine o mai mânca vreodată!

Iar vorbea singur, micuța intră din nou pe ușă cu o păturică uitată și ea de mult prin vreo cămară. De data asta spuse cu voce tare:

-Tati, du astea la loc, sunt pline de praf. Joacă-te frumos cu scăunelul și cartea.

-Da’ nu-s pentru mine – se uita mustrător la el, certându-l din priviri că nu înțelege – scăunelul e pentru bunica. Vine și citește povestea cu Bell.

A zâmbit, imaginându-și cum se va înghesui soacră-sa pe scaunul cu iepurașul cu nas piuitor.

-Bunica e acasă la ea. Poți să te joci tu până vine…

-Tati – se uita la el ca la un copil care are chef de glume – aici e acasă la bunica!

Nu-i venea să creadă ce înțelegea. Încercă din nou.

-Spui de bunica Bebe? Ți-am spus că ea a… plecat…

-Vine azi. Uite, am adus și castronul lui Dolly și o pătură pentru Hannnah… se întorc azi.

Morți, toți din povestea fetiței erau morți. Era dezorientat. Ce se întâmplase cu fetița? Și ea simțea că e ceva-n neregulă. Lăsa păturica din mână și se apropie de el. Bărbatul părea că începe să priceapă. Rememoră imnul ascultat noaptea trecută, ”celor din morminte…”, nu-i dăduse atenție prea ocupat fiind să lucreze la indigestia de azi. Atunci, uns pe mâini de la coastele de miel, i-a spus prea repede ce era în cântec. O luă în brațe și a simțit cum răsuflarea ei mică și caldă devine mai rapidă, ca atunci când plânge speriată de vreo frunză ce bate noaptea-n geam.

-Of, micuța mea, sunt plecați toți. Nu vin azi.

Copilul plângea tăcut, iar lacrimile mici îl gâdilau după ureche. Întoarse capul și ochii i-au căzut pe candela aprinsă noaptea trecută. Focul se clătina galben-albastru și în jocul flăcării vedea clar un chip de care-i era dor fără să știe. Un chip blând căruia, cu atât de mult timp în urmă, îi provoca un zâmbet mândru și protector când, speriat de frunze, plângea cu fața ascunsă. Chipul era tot mai clar și așa rămase preț de câteva secunde bune. Mai mult, pe picor simți o frecare pe care o uitase, dar care-i lipsea și ea, iar mai încolo, pe jos, unde lumina candelei abia cădea, se vedeau clar doi ochi jucăuși care pândeau orice mișcare ce putea anunța o porție nouă de ”cronțonei”.

Al dracului miel! Nu va mai mânca niciodată așa ceva! Dă arsuri și vedenii. Vedenii? Ochii jucăuși de pe jos refuzau să dispară. O să ia un cărbune.

PPS Piesa de mai sus e un cadou de Paște făcut de Nicu Alifantis, Virgil Ianțu și Victor Panfilov tuturor prietenilor și, prin acei prieteni, mai departe, tuturor. Sincer, încă de când am auzit-o prima dată, cântată doar de Nicu la chitară, m-a mirat. Un colind? El? Apoi când am auzit că Victor va mixa nu mai puțin de 16 voci interpretate de Virgil m-am gândit că va ieși ceva care să ironizeze evlavia ipocrită din zilele noastre… fețele, imaginea, atitudinea de zi de zi, nimic nu-i ajută în rolul de îngeri… apoi am ascultat-o! Și mi-am dat seama că revelația ocolește fața, fațada și-și face loc, undeva între talent și suflet.

Încă un amănunt despre revelație, autorul minunatelor versuri este avocatul-poet C.Z. Buzdugan, unul dintre părinții… stângii românești, la începuturile secolului trecut. Dintre creațiile sale vă reamintesc doar traducerea versurilor Internaționalei Socialiste – pentru cei care mai fac încă eforturi să o uite – dar și la el se pare că dumnezeirea și-a făcut loc dincolo de aparențe…

Pe finalul piesei vă doresc și eu o primăvară mai frumoasă decât lumea din jur, conștient fiind că nici pe mine nu mă ajută fața pentru rolul de iepuraș care dă mai departe cadoul de la Nicu.

[mp3j track="www.site.com/tune.mp3"]

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

2 Responses to Clopote de Paști cu Nicu Alifantis și Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu…

  1. ioni says:

    Domule Racoviceanu,

    mi-ati facut un frumos cadou de Paste, si cu povestirea si cu cantecul.

    Multumesc!

    Hristos a Inviat!

  2. Pingback: O poezie de Nicu Alifantis | Alecu Racoviceanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *