Jurnal de tătic. Cu două fete și un pomișor friguros

Care părinte nu are visul de a planta un pom împreună cu copilul său și de a sta cândva, peste ani, la umbra frunzelor, ca doi oameni maturi, unul depănând planuri și celălalt amintiri?
Am avut și eu visul ăsta, dar l-am îngropat în noroi, undeva la marginea Bucureștiului și mi-am jurat să nu umblu – încă ani buni de atunci – la mormântul lui.
Acum vreo 3 ani, când Alecsia abia împlinise 3 ani, am participat cu ea la o acțiune de plantare a unor puieți, pe un câmp, în locul unde fusese pe vremuri o pădure.
Vedeam cu ochii sufletului cum, peste un deceniu sau mai mult, o duc și îi arăt o pădure în plină expansiune. Adolescentei ce abia-și zămislea maturitatea aveam să-i vorbesc despre lucrurile durabile care apar din dragoste…
Sper să nu-i povestesc vreodată ce a ieșit. Manifestarea a fost o uriașă ungere cu noroi a părinților, în timp ce toți copiii s-au jucat pe margine, mirându-se – cu ochii măriți ai naivității – că oamenii mari au voie să se stropească și să se lovească unii pe alții cu lopețile, să rupă puieții și apoi să înjure straniu, în timp ce îndeasă bucăți de ramuri cu piciorul în pământ.
Nu cred că s-a prins vreun pom, dar dacă da, atunci pădurea sigur se va numi ”Crângul Sadicilor”, iar în nopțile cu lună plină trecătorii întârziați vor auzi murmurul fantomatic al celor mai crunte înjurături pe care le pot închipui oamenii.
Au trecut anii și subiectul plantării pomilor nu s-a mai deschis la noi în casă. A apărut și Sofia – îngemănând poza noastră de familie cu perfecțiunea – și tot erau silite să se mulțumească doar cu udatul florilor și copacilor din grădina bunicilor.

jurnal 16

Până când:
-Am primit o magnolie și mâine o plantăm la poartă!
V-am mai spus că Silvana nu prea acceptă comentarii când e vorba de activitățile casnice.
Seara, am vorbit toți 4 despre magnolii, despre floarea care vestește vara, despre cum ”Dunezelu”, vorba Sofiei, îi iubește pe cei care plantează flori și copăcei.
Dimineață, înarmați cu lopeți, sape și o găletușă în formă de țestoasă, am pus copăcelul în pământ cât ai spune: ”Acum toată lumea trece la spălat! Și tu, tati!”
Sofia a rămas în urmă și se uita la plăpânda plantă. L-a mai mângâiat și ne-a spus gânditoare:
-Ata copăcel pitic!
Nu știu ce mi-a venit de-am zis:

-I-a fost frig, cu rădăcinile în găleata cu apă. Acum, la soare, se va mări.
Ne-a ars pe toți soarele, unii poate ne-am și mărit – deși poate nu era de la căldură, ci de la tocinei – și seara ne-am strâns în casă. Înainte de culcare, Sofia a fugit în grădină. S-a întors amărâtă. Mi-a spus, parcă supărată pe mine:
-Copăcel mic!
A doua dimineață, am coborât primul. De la ușă spre camera fetelor erau urme mici de noroi. Două! Prea mici pentru a fi ale unor hoți, prea mari pentru a fi ale pisicilor. Am întredeschis ușa de la camera lor și am înlemnit.
Fetele dormeau cu magnoliul între ele. Copăcelul era învelit cu plăpumioara lor. Sofia a deschis ochii și mi-a spus în șoaptă:
-Era flig…
Alecsia mi-a spus și ea, cu arătătorul lipit de buze:
-Să nu trezești copăcelul!
PS Replantat, magnoliul a prins. Poate i-a făcut bine un strop de căldură…

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

One Response to Jurnal de tătic. Cu două fete și un pomișor friguros

  1. Pingback: Jurnal de tătic. O căpșună nebună! | Alecu Racoviceanu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *