Jurnal de tătic. Fă-l cu burtă, să semene cu Tati!

jurnal 85

A fost odată ca niciodată, pe când plopul făcea mere și Sofia se învârtea doar în pătuțul ei de bebeluș, crezând că Universul e o gălușcă roz, cu un măgăruș gri-albastru pe post de buric, ei bine, în acele vremuri de demult, să tot fie vreo 3 ani de atunci, Alecsia și maică-sa au făcut un om de zăpadă. Cu mult drag le-am pozat lângă ”opera”, dar la început tare m-a amărât ”modelul” de la care au pornit.
Când au făcut primul gogoloi, Alecsia a spus:
-Să-l facem înalt, ca Tati.
Cum să n-o iubești! Lumea lor începe cu ei mici-mici, iar părinții sunt singurele lucruri mari de care nu se lovesc, nu au uși dure ca un adevăr. Ba îi mai și mângâie, pupă, îngrijesc.
La al doilea gogoloi:
-Mami, nu-i punem păr!
Cu părul, eu și Alecsia am mai avut o ”aventură”, dar ea a rămas cea mai fidelă admiratoare a cheliei mele! Aici, în arhiva de suflet, e povestea aceea.
Al treilea gogoloi:
-Mami, fă-l mai mare! Mai mare! Fă-l cu burtă, să semene cu Tati!
Era să-mi cadă în zăpadă pipa pe care o fumam cât le urmăream jocul. Cum ”cu burtă”? Păi nu e tati cel mai frumos, deștept, modest din lume?

Am cunoscut destule femei marcate de tații lor. Când rosteau ”Tata”, ochii li se luminau și apoi coborau asupra ta, bărbatul care aspirai la ”bunurile” lor. Din următoarea privire deduceai cam ce diferențe erau între tine și ”Tata” din mintea lor. Spun ”din mintea”, pentru că am avut ocazia să-i cunosc pe unii dintre acești ”Tata” – e drept că erau furioși, cei mai mulți dintre ei, când ne-am cunoscut – și nu păreau niște frumuseți.
De când s-a născut Alecsia, primul meu copil, mi-am dorit să aibă cândva ochii ăia luminoși când spune ”Tata”. Și, fără să mă laud, sunt mai arătos decât tații ăia! Cum adică ”fă-l cu burtă”?
Mă acoperisem cu gânduri negre, mai negre decât nasturii omului de zăpadă, când am auzit:
-Ce măi-măi eeeeee! Seamănă cu Tati!
Și avea ochii luminoși!
Cred că atunci am înțeles ce înseamnă diferența de percepție între copii și părinți. Noi îi vedem frumoși și dragostea noastră ”șterge” defectele lor. Ei ne văd așa cum suntem și ne iubesc așa. Și trăirile calde din copilărie ne fac frumoși în ochii lor.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *