Jurnal de tătic… fără copii. Text interzis minorilor. 18+

Părinții singuri cad uneori în romantisme ieftine.

jurnal 3

Ah, nu se apucă să adulmece flori pe stradă, precum nemeritat uitatul tăuraș Ferdinand, din desenele vechi ale lui Walt Disney! Dar te apuci uneori că cotrobăi prin vreun folder cu poze vechi și te trezești zâmbind, alintat de dulci aduceri aminte. Poza asta, de exemplu, e făcută de Alex Mazilu, într-o superbă zi de primăvară, când noi și fetele am mișunat prin Grădina Botanică.
Acum, în miez de vară, eu și nevastă-mea, Silvana, încă mai bântuim prin București, păcălindu-ne (și mințindu-i pe toți apropiații) că mai avem multă treabă pe aici, amânând plecarea spre Bucovina. Acolo, după cum filele acestui Jurnal știu deja, sunt singurele stele de pe cerul nostru, Alecsia și Sofia.
O să întrebați: Păi, dacă ele sunt stelele de pe cerul vostru, de ce nu plecați mai repede la ele?
Să vă explic. Uneori, e bun la ceva și un cer fără stele, să te adăpostești în întunericul deplin și să lași mintea să se odihnească. Să ridice piatra cel care n-a căzut niciodată în păcatul răsuflării ușurate dacă o clipă copii s-au îndepărtat. Sigur, dacă-i știi bine și, acum vorbind serios, unde poate fi mai bine decât în curtea cu povești a bunicilor!
Un prieten îmi spunea odată că el și nevastă-sa dau în mintea copiilor tocmai când le pleacă de acasă copiii. ”Cum adică?”, l-am întrebat intrigat. ”Păi, ne jucăm de-a mama și de-a tata prin casă!”
Perioada asta se încheie curând, pentru că începe să lase urme. Primul astfel de semn mi l-a dat Sofia, prințesa mea de 4 ani și jumătate.

E greu când înțelegi că nu ești pe primul loc în sufletul cuiva drag! Mai ales când sufletul acela e departe și nu poți face mai nimic ca să-ți recucerești locul. Abia mă obișnuisem cu ideea că am pierdut definitiv bătălia pentru inima Sofiei, fiind învins de măgărușul de pluș Olel, că a apărut încă un concurent. Nu e o păpușă, ci o pisicuță, în carne, oase și blăniță mătăsoasă! E Pufoșica și nu vă pun poze cu ea, ca semn clar că sunt gelos de nu mai pot pe dragostea pe care o stoarce din inima micii prințese.
Pufoșica a apărut în viața fetelor de vreo două săptămâni, imediat după ce a făcut ochi. Când am întrebat-o, la telefon, pe Sofia cum e pisicul, mi-a dat un răspuns care m-a amuțit pe o jumătate de seară:
-Tati, e foarte drăguță!
-Cât de drăguță?
-Tati, e mai drăguță ca tine. Plus că poți să-i faci miți-miți.
Sincer, aici înțeleg, mie nu prea are cum să-mi facă miți-miți în păr!
-E mai drăguță și decât Olel?
-Ah, nu, Lelică e cel mai…
S-a întrerupt și, oricât m-am străduit, degetele nu m-au ascultat să formez numărul din nou.
Și Alecsia mi-a dat un semn că am exagerat cu timpul alocat jocului ”de-a mama și de-a tata”. La cei 8 ani ai ei, mesajele sunt puțin mai ”elaborate”:
-Auzi, tati, voi când veniți aici?
-Să terminăm treaba și venim. Mai durează ceva.
-Ah, bine!
Atât: ”Ah, bine”. Cum ”bine”? Ce e bine, că venim sau că mai durează? Am făcut rapid în minte un sumar al lucrurilor pe care le facem cu fetele și am înțeles răspunsul. Am rememorat câteva fraze stas, punând la un loc ticuri verbale de-ale mele cu de-ale Silvanei: ”Stai că acum văd un film”, ”Ai teme”, ”Stai să termin ceva și ne jucăm după aia”, ”Nu vezi că scriam ceva”. Nici mie nu mi-ar fi dor de mine, dacă alternativa ar fi statul la soare, printre flori parfumate, cu o farfurioară plină cu cireșe și alta cu căpșuni, așteptând ca bunica să termine de rumenit niște clătite înghesuite în cuptor printre straturi de brânză!
Se pare că părinții nu sunt singurii care apreciază un strop de întuneric deplin!
PS Acum câteva seri, când am ajuns acasă, am găsit-o pe Silvana în bucătărie. M-am închinat, pentru că n-o mai văzusem pe acolo de când au plecat fetele la bunici. Stătea în mijloc, dezorientată, parcă acum descoperise locul ăla. Mi-a răspuns la salut, dar era absorbită de ceva. A deschis congelatorul și a scos dintr-un sertar un pește.
-Faci cod prăjit?
-Da, ziceam să mâncăm ceva cald.
Nu știu ce mi-a venit, dar m-am trezit întrebând:
-Pentru noi doi? Sau așteptăm pe cineva?
Cu asta am stricat totul. A stat puțin, cu peștele țeapăn ca un bolovan în mână și apoi l-a pus la loc, în frigider.
-Nu. Vrei mai bine să mâncăm brânză cu roșii? Fac mâine pește…
E clar, trebuie să lichidăm cât mai rapid treburile pe aici și să pornim spre Nord!
PPS Fotografia e intitulată ”Alecu cu păr” și e făcută de inegalabilul Alex Mazilu.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *