Jurnal de tătic. Fără ipocrizie despre cazul de la Pitești!

Azi aveam altceva de notat în Jurnal. Cum Sofia a avut la grădi ”ora de pus murături” și cum…

jurnal-59

Jurnalul ăsta l-am început pentru că simțeam că pierd lucrurile frumoase din copilăria fragedă a fetelor mele. Le uiți, așa cum uiți unde ai pus moțul tăiat la un an. Când vrei să-l arăți cuiva nu dai de el, dar uneori, umblând după altceva prin cele mai acoperite locuri, dai peste el. Și strângi cutia în brațe și plângi.
Așa voi strânge eu cândva filele astea de jurnal și, oriunde l-aș deschide, va fi un zâmbet, un clinchet de râs sau o șotie care pe moment m-a enervat, dar pe care o voi privi cândva ca pe un dulce dar.
Numai că azi aș fi ipocrit dacă aș vorbi de murături – deși, fie vorba între noi, chiar merita snoava cu gogoneaua – pentru că am altceva în minte. Sunt nervos.
Urmăresc de câteva zile cazul școlii din Pitești unde o clasă întreagă – copii și părinți – se luptă cu un băiat. Și tot de câteva zile mă chinuie întrebarea: ce aș face eu într-o astfel de situație?
Am citit relatări, păreri de tot felul, specialiști din mai toate domeniile și m-am gândit așa: e grav dacă măcar un sfert din ce spun copiii și părinții ăia e adevărat că au pățit în ultimele luni. Eu nu rezistam! E o poveste fără vinovați. Ba e sistemul, lipsa de personal, boala, foștii colegi ai băiatului. Ok, sunt de acord, dar nici colegii de acum nu au vreo vină. Chiar toți părinții lor sunt nebuni să fugă de la serviciu ca să stea pe un hol de școală cu foi de A4 în mână?
Vă spun cu mâna pe inimă: nu înghițeam sub nici o formă să-mi amenințe cineva copilul cu un compas! Nu știu exact cum făceam, dar a doua zi cel care mi-a amenințat copilul nu repeta gestul! ”Vă tai pe toți și după aia mă sinucid!” Pe bune? Copilul meu nu are de ce să audă asta. Sau, în fine, nu de două ori.
Suntem toți nebuni? Am ajuns în situația în care negociem lucrurile astea? Că profesorul a luat notă de situație, directorul e preocupat, că nu e psihologul la serviciu, să întrebăm și un neuropsihiatru, stai că nu e la cabinet, că stai să vezi, că nu e chiar așa? Hai să fim serioși, mă jur pe soarele care răsare în bătrânul Obor și luminează până-n străfunduri putinile de varză, nu-mi păsa de nimic dacă se lua cineva de vreuna dintre fetele mele!
Văd doamne indignate că școala traumatizează copiii dacă-i pune să învețe poezii pentru serbare, că sunt loviți în stima de sine dacă li se dau note, că se scofâlcesc mental dacă profesorul le atrage atenția în clasă că vorbesc la ore, dar sar acum pe părinții copiilor care sunt amenințați cu un compas!
Pe bune? Asta nu traumatizează. Doar ora de muzică îl umple de filoxeră, că își pierde copilul cheful de viață dacă află că e afon? Frica de Iad de la ora de Religie e mai periculoasă decât amenințarea cu un Iad aici, palpabil?
Școala trebuie să fie un loc al siguranței, nu unul unde copilul învață despre diversitate sub amenințare. Da, viața e făcută din bune și rele, trebuie să ia contact cu tot ce are lumea mai bun sau mai rău, dar cu un preț rezonabil.
Aveți idee ce înseamnă pentru un copil să se simtă amenințat? Să alerge la dascăl, omul pe care sufletul lui l-a investit cu încredere și acesta să ridice din umeri. Că nu are ce face. Ăsta se duce la director. Ăla clatină și el din cap a neputință. Părinții copilului amenințător plâng, învinși de situație, aduc acte medicale. Apare un psiholog care explică doct ce ar trebui făcut. Mai vine unul. Stă un părinte la ore. Apare încă un psiholog.
Și în timpul ăsta…
Suntem niște ipocriți siniștri dacă ne mințim că în tot acest timp stăm și privim totul cu calm și înțelegere! Eu măcar recunosc, n-aș putea. Simt că-mi fierbe sângele în vine numai gândindu-mă!
Cum ar arăta fiecare zi – dacă, Doamne ferește, aș fi într-o asemenea situație? Lași copilul la poarta școlii și îți spui în gând: ”Poate n-o lovește. Poate sare la altul sau poate e domnul psiholog la serviciu și nu se întâmplă nimic.” Și apoi te duci liniștit la muncă?
Câți ar putea face asta cu sufletul împăcat?
Toată compasiunea pentru copilul bătut de soartă. Nici nu sunt absurd legat de jughineala dintre copii.

Copiii se bat. Se împing, așa e copilăria, ăsta e farmecul ei, dar oamenii ăia descriu ură, furie pe care nu poate să și-o stăpânească. Am văzut o declarație a unuia că nu întotdeauna e violent, că ”mai zice și el”. Și părintele copilului căruia i-a zis, așa, la nervi, ce face? Experimentăm pe el toleranța?
Povestea asta, așa cum am văzut-o eu din descrieri, e dincolo de educarea unor copii ca să-i accepte pe cei care sunt ”altfel”. Acum s-a ajuns în momentul în care cel cu care trebuie să se lucreze este cel diferit de restul clasei, nu ceilalți colegi. Și asta trebuia făcută repede, nu să se ajungă la exasperare. Nu cred că toți părinții ăia sunt nebuni. Sunt doar disperați să-și apere copiii. Acum îi pedepsesc cu absențe și amenințări cu nota la purtare. Cine? Tocmai cei care nu au fost în stare să supravegheze situația, să o țină în mână! Niște profesori ipocriți.
Dacă parcurgeți comunicatele oficiale veți observa de cât timp ține situația, că, până la grevă, s-a discutat luni de zile, s-au căutat soluții în comun, cu toți părinții din clasă, au asistat psihologi și părinți la orele de curs… Adică nu s-au trezit ei într-o zi de luni și au ocupat holul școlii.
Mă uit pe profilul de Facebook al școlii și văd acțiuni umanitare la care participă clasele, donații, lecții moralizatoare de viață. Așa și? La câte flori, mantre, gânduri pozitive și fapte luminoase de viață zburdă acum pe net, cred că și siteul unei școli de corecție ar putea arăta ca gazeta de perete a unui atelier de zdrăngănele feng-shui.
Uite că realitatea e mai dură. Mai hâdă. Până și viața noastră în patru nu e totdeauna roză, nici măcar albastră precum coada de pluș a lui Olel, deși ea așa pare din paginile acestui jurnal. Eu aleg ce rețin din tot ce ni se întâmplă, ca la gazeta de perete a unui atelier de zdrăngănele… Sunt redactorul șef al amintirilor mele.
Și tare mi-ar fi fost drag să atârn în bătaia vântului clopoțelul poveștii cu gogonelele. Chiar merita.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

5 Responses to Jurnal de tătic. Fără ipocrizie despre cazul de la Pitești!

  1. InimaRea says:

    D-na Nora Dincă a pierdut un minunat prilej de a tăcea. Dar i-așa de numeros corul corecților-politic, încît n-ai cum îi evita cîntăreții, sar din baie una-două. Ce pare sigur e că d-na Dină n-are de aface cu întîmplări oribile, că trăiește-ntr-o lume aparte, grosolan (recunosc) numită ”altă lume”. Ca tot snobul care se respectă.
    În schimb, Alecu Racoviceanu pune problema omenește – ce-ai face de ți-ar fi copilul în permanent pericol – fizic, emoțional. Adică, eu – părinte – îl înconjor cu toată dragostea acasă, să intre teafăr în lumea asta complicată – și școala mi-l dă peste cap datorită ”toleranței”. De fapt, școala mi-l dă peste cap datorit ignoranței, nepăsării, neputinței.
    Am avut un caz asemănător, cu fiu-meu – era-ntr-a cincea și-avea o colegă cu manifestări peste puterea de-nțelegere a vîrstei (de pildă, își flutura chiloții mînjiți de la menstruație). De preferință, îi amenința cu creioane ascuțite ori pixuri. Cînd și cînd, îi regala cu simularea sinuciderii, încălecînd pervazul. A durat mai mult de un semestru pînă la rezolvarea problemei prin îndepărtarea fetiței din școală și internarea într-un loc portivit pentru ea. Școala ezita, nesigură pe”proceduri” și dezorientată de situația neclară a copilului (practic, parcă n-avea părinți, că n-aveai cu cine stabili legătura). Dar cel mai tare a fost momentul în care s-a făcut o adunare generală a părinților – fără nici o legătură cu cazul de care spun – pentru prezentarea concluziilor unei inspecții care durase două săptămîni. Am sta vreo două ore acolo, așteptînd măcar o aluzie – de nu o referire concretă – la cazul din clasa a V-a (că era una singură-n școala aia). Nici poveste, nu exista problema. Deci școala nu era doar neputincioasă, era și ticăloasă – ascundea mizeria, să iasă bine la inspecție. Ce dacă, a doua zi, s-ar fi-ntîmplat o nenorocire acolo? Asta e, nu?
    Le-am spus inspectorilor că n-au inspectat totul, că mai sînt și istorii horror pe-acolo, în afară de situația absențelor, care promitea abandonul școlar. Au fost deloc surprinși – ca și cum aș fi-ncercat să mai pun un timbru unei scrisori deja expediate. Totuși, efect a avut intervenția mea – în nici o săptămînă, ”s-a găsit soluția”.
    Nu cumva să uit: psiholoaga școlii susținea că fetița era perfect normală, și că trebuia ca toți colegii săi – c-o jigniseră ori nu – să-și ceară scuze. Pentru că erau normali, probabil…

  2. Dan Timar says:

    As mai adauga, din proprie experienta, ca atunci cand amenintarile asupra copilului treneaza, acesta vine la tatal lui…ca sa rezolve operativ si definitiv! Eu unul, asta am si facut!
    Si chiar mi se rupe de oprobiul civilational al feministelor, fie ele barbati sau femei. Nu stiu de ce am sentimentul ca adhdistul aparat astazi, va ajunge „viol-oncelistul” de maine…. Sistemul se vaicareste ca nu e pragatit de asa ceva si problema se rezolva „cu certitudine!!!” prin toleranta si educatia tacerii si acceptarii. Bull shit!

  3. Aici si acum ma adresez direct posesorului acestui blog. Cumva …nu stiu cum Nora a comentat crezand ca e vorba despre un articol de pe blogul meu – http://www.tataincepator.ro
    Eu nu am abordat acest subiect și pentru ca ne cunoastem de multa vreme pot spune cu mana pe inima ca Nora identifica termenul de tatic sau tata cu persoana mea – tata a doi copii.

  4. Andrada says:

    Aceasta Nora Dincă vorbește numai prostii asta pe lângă faptul că e o ipocrită fără pereche! Probabil trăiește pe Lună! Articolul e unul foarte bun și eu dacă mi-ar fi pus copilul în pericol dădeam de pământ cu agresorul! Fără probleme!

  5. Nora Dinca says:

    🙂 Probabil pentru ca pe tine te cunosc si te citesc mai demult. Da’ fix asta s-a intamplat in creierul meu, e clar! Acum ca m-am lamurit, trebuie doar sa am grija sa nu va incurc povestile. Sa nu-l intreb pe Alecu de copii, si pe tine de fetita! Macar o sa stiti de unde mi se trage! )))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *