Jurnal de tătic. Nu e pește ca stavridu’ … pariu că nu știți urmarea?

jurnal-53

Astăzi vreau să-mi notez în Jurnal două povești, una e dinainte de a mă naște și alta e după ce m-am născut a doua oară.
Înainte trebuie să vă spun ceva: iubesc găluștile cu prune. Învelite în pătură de pesmet și zahăr, cu carnea pufoasă și mirosind a vanilie și rom, când le spargi în gură și pruna lasă zeama să te îmbete…
În fine, nu asta e povestea!
Toate basmele încep cu ”A fost odată ca niciodată” sau cu ”Când era bunica fată mare” Prima mea poveste începe cu a doua formulă, doar că bunica nu mai era fată mare, dar mama mea era. Avea puțin peste 10 ani.
La noi în familie, circula o poveste de când mama era copilandră, undeva prin preajma nașterii rock’n’roll-ului. De atâtea ori mi-au spus-o și ea și bunicul – Dumnezeu să-i ierte! – că trebuie să fi fost adevărată. Și, chiar dacă nu era pe de-a-ntregul adevărată, mult îi mai făcea să râdă, să lăcrimeze.
Bunicul meu a fost un rapidist înfocat. Pentru el cerul perfect trebuia să fie alb-vișiniu iar inscripția de pe spatele peluzei stadionului din Giulești, ”Mâncați zilnic pește oceanic!”, se traducea în sufletul lui ca: ”Nu e pește ca stavridul și echipă ca Rapidul!” Nu-mi amintesc măcar o dată în care să fim amândoi într-un tren și să nu-mi arate, când intram sau ieșeam din Gara de Nord, inscripția tot mai scorojită de ploaie și soare.
Nu îmi imaginez cum ar fi fost o duminică în care Rapidul să joace în Giulești și el, cu prietenii lui, să nu meargă pe stadion. Dacă jucau feroviarii ”acasă”. Doamne, cum spunea ”acasă”, când era vorba de fotbal, parcă jucau la noi, în sufrageria din apartamentul din inima Oborului.
Când jucau în deplasare, el și companionii se adunau în jurul unui radio și ascultau meciul. Mama îmi spunea că duminicile alea miroseau a vin pelin și înțepau la nas ca sifoanele umplute încă din zori, la sifonăria de pe Predoleanu.
În familie cică mai era un ritual, odată la două duminici. Se scula bunica de dimineață și făcea sandviciuri, ”Să mâncați ceva, că parcă văd că după meci beți pe stomacul gol!” Într-o dimineață din asta, fetița, mama mea, s-a trezit și ea și s-a pus pe trebăluit. A făcut… găluști cu prune. Atât prinsese la vârsta ei din câte bunătăți făcea bunica!
Când bunicul își lua fanionul și fularul ”de meci”, mama i-a dat o pungă cu câteva găluști. ”Pentru tine, tata”… a spus și, peste 40 de ani, când bunicul îmi povestea a suta oară întâmplarea, încă i se îmbujorau ochii a plâns.
Acum întrerup puțin povestea și vin în zilele noastre. Soarta unui tată de fete are multe părți bune, dar și ceva minusuri. Vreo mie din minusurile astea le-am arătat eu prin paginile Jurnalului, dar mai e unul. Fetele și mama lor gătesc.
De cele mai multe ori e joacă-n trei, se murdăresc cu făină, râd când coca li se lipește de mâini. Locul arată după joaca ”de-a mama” ca Pădurea Fermecată după ce au avut crize de isterie Alba ca Zăpada, Cenușăreasa și Frumoasa Adormită.
Asta n-ar fi o problemă, dar de fiecare dată mă așteaptă cu rezultatul muncii. Să-l gust. Nici asta n-ar fi o problemă, dar vor să-l mănânc pe tot. Cel mai mult insistă Sofia care, la 4 ani, are prea proaspete în minte insistențele noastre cu ”papă tot că e bun”. Alecsia, la 7 ani, se distrează de mutra mea cum mestec greu și cum zâmbesc, tot mai fad, doar ca să le fac plăcere.
Iar Silvana… cred că în locul ei nici eu n-aș mișca vreun deget s-o scot din încurcătură.
Într-o seară, acum vreo săptămână, m-a sunat Silvana și mi-a spus că fetele vor să-mi facă găluști cu prune. Am înghițit în sec, dar apoi am simțit o strângere de inimă. ”Cum or ieși?” E ca la chintă. Te bucuri că o ai în mână, dar te gândești: ”Dacă e mică?”
Am lăsat să treacă vreo oră și am sunat acasă:
-Cum au ieșit găluștile?
Abia o auzeam de zarva de lângă ea.
-Ca la mama acasă!
Atât mi-a zis și apoi se auzea numai vocea Sofiei care striga:
-Hai acasăăăăă! Avem guște!
”Ca la mama acasă!” Am rămas pe gânduri. Nu apucasem să întreb: ”Ca la mama ta sau ca la a mea?”
Hai să mă întorc la mijlocul anilor ’50. Tare mândru a plecat bunicul la meci, înarmat cu punga cu bunătăți pregătite de fiică-sa.
Mult după prânz s-a întors însoțit de câțiva prieteni. Erau bucuroși ( pe vremea aceea Rapidul bătea tot ce mișca din 22 de picioare!) și abia așteptau să asculte la radio cronici laudative.
Mama se jura că i-a întrebat dacă le-au plăcut găluștile și că ei au spus că au fost ”ca la mama acasă!” Acum, după atâția ani, mă gândesc că ciudate mame aveau rapidiștii pe atunci! Bunicul spunea că nu l-a întrebat, că, dacă ar fi făcut-o, ar fi spus adevărul. Eu tind să cred versiunea maică-mii, pentru că bunicul era mare meșter la vorbe și e imposibil să nu fi spus măcar un compliment care să nu trosnească precum sifonul plin ochi.
Care adevăr? Un strop de răbdare.

Revin în zilele noastre. Am ajuns acasă destul de târziu. Pe masa din bucătărie tronau găluștile. Arătau ca niște declarații de iubire tăvălite prin zahăr și pesmet. Și miroseau… Am luat una până să las geanta jos și am mușcat.
Erau ca la mama acasă. Ca la mama mea.
Hai că o lungesc și nu apuc să spun finalul poveștii de când era mama fată mare. Înghesuiți în jurul radioului, ascultau toți cum odele alb-vișinii curgeau precum șuturile pe poarta dușmanilor. Mama era printre picioarele lor. Atunci crainicul a dat lovitura de grație:
-Meciul s-a desfășurat într-o atmosferă tovărășească, de întrecere colegială în performanțe, dar competiția a fost umbrită de un incident. Din galeria Rapidului, un grup de huligani a aruncat în arbitru cu ceva ce părea a fi găluști cu prune!
N-o fi spus chiar așa, mereu o înfloreau când povesteau. Bunicul se jura că îi pare rău, nu de găluști, că erau ca din fier, dar, dacă l-ar fi nimerit pe arbitru, bietul om ar fi căzut ca lovit de ghiulea. Și că niciodată n-ar fi aruncat cu ceva în teren, dar gălușca i-a sărit când a vrut să muște din ea. Mama spune că era mică, dar că nu se poate ca găluștile să fi fost atât de tari și ea să nu-și amintească!
Peste vreo 25 de ani de la acel eveniment care a stricat o competiție tovărășească, am testat și pot spune cu mâna pe inimă, mama făcea găluștile cam tari!
P.S. Septembrie 2016. Noaptea. Una câte una, pun găluștile într-o pungă, cu gândul să le duc la ghenă înainte de a se scula fetele. Mă descurcam eu cu ele, urmând să le spun dimineață cum că erau atât de bune că le-am mâncat pe toate. Singura mea grijă era să nu scol vecinii, să nu creadă vreunul că arunc noaptea cu bolovani pe toboganul de gunoi.
Se pare că nu era ultima grijă. Tocmai când să pun ultima gălușcă în pungă, am auzit-o pe Sofia. Cu ochii cârpiți de somn m-a întrebat:
-Tati, papi guște?
-Da, Sof, uite mai e doar una.
-Pap-o și pe asta. Uite, stau și eu cu tine până o papi pe toată!
P.P.S. Poza normal că nu are legătură cu textul, dar vă întreb: poți refuza așa ochi când te roagă ceva? Chiar și să mesteci pietre!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

3 Responses to Jurnal de tătic. Nu e pește ca stavridu’ … pariu că nu știți urmarea?

  1. Elena says:

    Am ras cu lacrimi, multumesc pentru ca mi-ati umplut ziua cu franturi de amintiri din copilarie – a mea, a dvs, ce mai conteaza!

  2. dede cati says:

    Absolut fabuloase fetitele, si excelent scris. Multimesc pentru ca… si acum rad

  3. Andreea says:

    Eu fac cu baietii mei diverse (6 ani si 3 ani), fetita tot de 3 e la controlul calitatii, sta langa noi si mananca din ingrediente desi spune „Nu mami, nu manc, le pazesc”.
    Ce ne iese excelent: clatitele, ciocolata de casa, bezelele
    Ce ne iese bun: briose, prajitura cu mere si scortisoara
    Ce ne iese ca niste gloante greu de muscat, inghitit: biscuitii – ca aici fac aluat cam tare ca sa aiba cum sa se joace mult.

    Saracul sot mereu incearca sa ne convinga sa facem partea ce ne iese excelent, ei prefera biscuitii ca e mai frumos cu forme, cu bagat mainile complet in compozitie etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *