Jurnal de tătic. Răzbunarea pe Făt Frumos

Alecsia mi-a împins sub nas o foaie de hârtie şi mi-a spus cu vocea calmă, rece a unui călău care citeşte o sentinţă:
-Mami a zis să repetăm poezia sau…
-Sau?
-Nu vrei să ştii!
Nu doream să ştiu, am luat hârtia şi m-am uitat peste ea cu interesul cu care parcurgi un pliant pe care-l arunci în coş. Ştiam că vine serbarea, că ea va fi Ileana Cosânzeana, că un puşti blond va fi Făt Frumos şi îmi era de ajuns. Brusc, rostite de Alecsia, cuvintele din foaie au căpătat alte înţelesuri:
-Da, prinţul meu frumos / Cu drag am să accept inelul de la tine / Căci şi eu te iubesc / Dar trebuie să mai aştepţi să mai cresc…
Bă, eşti nebun! Cum adică „inelul”? Habar nu am de ce Făt Frumos ăsta voia să trezească simultan Zmeul, Ghionoaia şi toţi căpcăunii din Univers! Auzind versurile, m-am felicitat că am început din vreme să colecţionez arme. Părea că va fi nevoie de ele. Cât de curând!
Apoi m-am liniştit. „Să mai cresc!” Hai, e doar un joc, „de-a mama şi de-a tata”, două bucăţele însufleţite de carne care se alintă pe o scenă prăfuită, sub ochii înlăcrimaţi a zeci de părinţi şi bunici.
Am strâns ochii, am retrăit şi jocurile copilăriei mele. Şi mi-am dat seama ce repede au trecut anii dintre „de-a mama şi de-a tata” la „hai mai repede, că vin mama şi tata”!
-Auzi, lasă poezia, Alecsia, pe tati îl doare capul!
-Bine, dar mami a spus că…
-Mai bine spune-mi ce era după „sau”.
-A zis să duci tu gunoiul. Ea oricum nu poate că e prinţesă!

Prinţesă? Imediat mi-a înflorit în minte răzbunarea pentru toţi feţii frumoşi care mi-ar fenta peste ani cătarea armei.
-Da, este. Ca şi tine, şi tu eşti o prinţesă. Da? Să ții minte, eşti prinţesă!
În aerul îngheţat de la ghenă, m-am trezit vorbind singur: „Hai, Făt Frumos, dai tu la 6 ani un ineluş, dar ce o să mai cari tu gunoiul peste ani!”

Comentarii via Facebook

comments