Editoriale

Un copil bătut cu cureaua. Un copil luat de lângă părinți. Elefanții imbecilității trag din două părți de pânza de păianjăn

editorial 13 iulie foto evz.ro

Am publicat în Evenimentul Zilei două subiecte care aparent se bat cap în cap. Unul este despre o sentință vasluiană în care judecătorul, încercând să justifice faptul că-l achită pe un tată acuzat de ”rele tratamente aplicate minorului”, se lansează în comentarii despre cât de greu e să crești un copil și că uneori sunt JUSTIFICATE bătăile, chiar și cu cureaua. Textul e AICI. Al doilea este despre încă un părinte român care-și pierde definitiv copilul în bătălia cu temutul Barnevernet norvegian. Al doilea subiect e tratat AICI.
Cum poți, în același timp, să fii indignat de un judecător care explică doct cum poți lovi un copil cu paftaua și să te declari solidar cu un tată pedepsit de asistenții sociali cu decăderea din drepturile parentale? Unora poate li se va părea că aceste mesaje sunt în contradicție, dar nu este așa.
România – probabil că și alte țări, dar nu despre ele este vorba acum – are șansa de a găsi o linie de mijloc între un curent care doar aparent este foarte puternic ( cel care impune ideea că statul este proprietarul copiilor noștri) și cel ”conservator”, care spune că putem încă să transmitem generației viitoare tradiția, credința, pasiunile sau nemulțumirile noastre, ale părinților. Spun ”are șansa” pentru că e posibil ca linia de mijloc să fie pierdută din cauza faptului că ambele tabere sunt populate și de minți înfierbântate, isterici degrabă urlători dacă li se pare că este atins Adevărul Suprem din mințile lor.
În această luptă continuă se folosește foarte mult metoda generalizării. De câte ori n-ați auzit în ultimii ani fraze de genul: ”Asta e familia tradițională, bătăi și beții, violuri și incesturi!” sau ”Homosexualii vor să adopte copii ca să-i transforme în jucării sexuale!”
Fiecare tabără apelează la un caz izolat și îl transformă în trăsătură definitorie a adversarului, sperând că astfel are mai multe argumente. După mine obține doar mai multe spume la gură și nimic mai mult.
În acest război ideologic, greșește tabăra care nu-și va sancționa proprii idioți. Un judecător inept care face filosofie pe marginea altoirii unui copil nu contribuie la restabilirea raportului corect între ”corectitudinea politică” și natura umană, ci doar dă apă la moară celor care văd în familia tradițională un ring de box perpetuu. De asemenea, cred că trebuie să fii complet spălat pe creier ca să aplauzi îndepărtarea unui tată de lângă copilul său, ca și cum statul doar îți încredințează un minor spre creștere, copilul fiind, de fapt, al ”națiunii”, precum plozii comunismului. Niciun efort de educare a tatălui care a greșit, potrivit regulilor tale, doar o sancțiune drastică.
Un alt caz folosit de tembelii acestor înfruntări de idei este cel al preotului-cântăreț acuzat că plătea ca să vadă ”ciocane”. Unii spun: ”Uite, asta e biserica la care vă rugați și cotizați!” Alții pot afirma: ”Ăștia sunt homosexualii, vor copiii pentru un singur scop!” Un altul este al Episcopului de Huși care folosea Seminarul ca pe un uriaș bordel. Ce tabără este făcută de râs de preot, progresiștii, care-și văd un reprezentant frecând un elev, sau conservatorii, care văd un arhiereu făcându-i sex oral unui ucenic? (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Dacă nu tac ce o să fie? Una dintre marile prostii moderne: subiectele TABU. Prostie, servilism, ipocrizie, teamă și comoditate

parintele-justin-parvu-sus-sa-avem-inimile-2009
Foto: petru-voda.ro

N-aș fi scris acest articol dacă un coleg și prieten nu-mi spunea, într-o discuție pe tema luptei ”Elie Wiesel”/”Petru Vodă”, că ”Mai bine o lași așa!” Dragul de el, îmi vrea binele, nu a fost niciun strop de răutate în cuvintele lui. Doar o bună cunoaștere a realităților din România.
Am câteva teme care mă interesează de ceva timp, majoritatea fiind legate de acest neo-stalinism care impune tăcerea politicoasă și corectă pe diverse teme. E auto-cenzura inspirată de teama catalogării de către alții. Sau de teama că vei dezvălui ceva, despre care tu crezi că e corect să fie adus la cunoștință, și că tocmai acest adevăr va declanșa consecințe nebănuite.
Eu am copilărit într-o perioadă în care ”cenzura” și ”auto-cenzura” erau cuvinte urâte de toată lumea. Acum, întoarsă cu fundul spre soare, lumea le iubește și le recomandă și celor care nu i-au cunoscut încă ”binefacerile”.
O astfel de temă este cea a ”Zilei naționale de cinstire a martirilor din închisorile comuniste”. Ea a fost stabilită la 14 mai, printr-o lege inițiată de 26 de liberali (plus vreo 7 neafiliați și un pesedist) și promulgată pe 30 mai anul acesta de președintele Klaus Iohannis. Legea a avut un parcurs prin Parlament ultra-rapid, fiind inițiată la 19 martie și deja este aplicabilă. Bravo lor!
Nu sunt fan al niciunei puteri, dar ideea m-a bucurat, mai ales după ce am aflat că a fost aleasă în pomenirea nopții de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestați sau dați în urmărire (și încarcerați în săptămânile următoare) între 10.000 și 15.000 de tineri. Cifrele istoricilor se contrazic, dar niciunul nu coboară cifra dramei sub 10.000!
Aceia au fost martiri ai credinței, în țară și Dumnezeu, elite ale unui spirit pe care-l văd ofilindu-se, în aplauzele unor indivizi care nu propun în loc decât sfatul de a ”gândi pozitiv”.
Bucuria de a vedea comemorată acea zi neagră din istorie măcar în scriptele oficiale pare acum amenințată.
De cine? De noi, de români. Urmează să vedem dacă lucrurile vor lua o întorsătură proastă. Eu, de felul meu, sunt mai prăpăstios, dar să dea Dumnezeu să n-am dreptate!
Ziua aleasă este una care comemorează arestarea preponderent a militanților naționaliști creștini. Așa a fost să fie! Un gulag încăpător peste seamă cum a fost cel din România avea să înghită oameni de toate etniile, convingerile politice sau credințele, dar soarta celor arestați în acea noapte amintește de poveștile martirilor de la începutul creștinismului.
Câteva dintre poveștile acestor oameni care au refuzat eliberarea în schimbul renunțării la credința strămoșească sunt înălțătoare pentru oameni din generația mea, dar ele pot părea prostești celor care astăzi își râd de orice ține de trecut.
De unde vine amenințarea? Explicația e istorică, nu caut mult și o ofer de pe siteul Memorialului Sighet, dintr-un text al lui Romulus Rusan: ” la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941.”
Știau inițiatorii acest lucru pe care , repet, l-am citat în grabă de pe un site credibil, dar se găsește în orice lucrare despre acele vremuri? Îmi place să cred că da, dar nu mă amăgesc foarte tare.
Mai mult, în expunerea de motive a legii sunt amintite câteva dintre numele celor care au căzut victime ororilor din mai 1948. Două nume atrag atenția, măcar pentru că le-au văzut toți în disputele din ultimii ani produse de sesizările și reclamațiile influentului și temutului Institut Național de Studiere a Holocaustului din România ”Elie Wiesel”. Este vorba de Radu Gyr și Mircea Vulcănescu, personalități din cauza cărora Institutul a reclamat la poliție până și un biet producător de tricouri (cazul ”Legende Vii”). Cine își putea închipui că nu vor reacționa la o Lege?
Și totuși, în martie, când a fost inițiat proiectul, nu a apărut nicio reacție. Nici în 30 mai, când a fost promulgat. Abia în 6 iunie, Institutul postează un mesaj de ”consternare”. Foarte cuminți, față de alte atitudini, din trecut!
Ce înseamnă toate acestea? Poate că niște politicieni au făcut o lege în care cred, fără să le pese de consternarea unuia sau altuia, păstrând în minte doar lecția frumoasă dată de înaintași. Asta ar fi – în opinia mea – varianta ideală.
Totuși sunt unele semne de întrebare. De exemplu, un citat din arhimandritul Justin Pârvu – personalitate pentru care Institutul a dus lupte acerbe pentru a nu fi omagiat public – este reprodus în expunerea de motive fără a se cita numele celui care a rostit cuvintele! A existat o reținere și ea vine clar din studierea arhivei atacurilor și contra-atacurilor pe această temă, a apartenenței duhovnicului la Mișcarea Legionară.
Se vor limita cei de la ”Elie Wiesel” doar la mesajul din 6 iunie, înghițind gălușca promulgării unei Legi care comemorează arestarea unor personalități care îi irită? E greu de crezut și, dacă da, atunci promovarea și promulgarea acestei legi este prima dovadă că suntem capabili să ne gestionăm Istoria, fără lecții de la alții.
Fie că au inițiat legea și apoi au votat-o fără să știe adâncile ei semnificații fie că au ales bărbătește să riște un scandal și și-au dus ideile până la capăt, eu salut promulgarea ei. Acei oameni – ”generația 1948”, cum îi numea cineva – au păstrat vie scânteia românismului, în cei mai urâți ani. Simplul fapt că acum unii consideră că nu mai e nevoie de acea scânteie nu-mi poate schimba sentimentele.
-Mie mi se pare că e cea mai interesantă victorie din ultimii ani!
Asta i-am spus prietenului și colegului meu, într-o discuție telefonică, joi seara. Ba chiar am continuat:
-Eu aș titra: ”O înfrângere a Institutului Elie Wiesel”…
-Da nu mai bine nu titrezi nimic? Las-o așa, că e bine! Îi zgândărești aiurea!
Ne-am salutat, ne-am promis că ne vedem curând, dar am rămas cu un gust amar. Adică nu e ok nici măcar să saluți, în cunoștință de cauză, faptul că niște autentici martiri creștini sunt comemorați de țara ta? (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. Ce face Alecsia când îi e dor și ce ar trebui să fac eu

Sunt sigur că s-a bucurat când m-a văzut. Doar că n-a avut nicio reacție. Poate a zvâcnit o lăbuță sau a scuturat dintr-o ureche, dar eu n-am observat. Mai entuziastă a fost soacră-mea. Măcar a spus ”Bună” și imediat s-a ferit din calea Sofiei care venea ca o ghiulea ca să-mi explodeze-n brațe.
Dar ce pretenții să ai de la o pisicuță care din viață înțelege doar…

jurnal 6

Da, am făcut cunoștință cu Pufoșica, mâțul care a intrat în viața fetelor de curând, în săptămânile cât ele au fost la bunici iar noi am copilărit prin prăfuitul București! Acum, când toți ne-am reunit în curtea bunicilor, depărtarea e uitată și ultimele ei fărâme sunt luate de răcoritorul vânt bucovinean, care duce spre luncă și aroma grătarului cu care ne așteptau.
Doamne, cum a fost regăsirea cu fetele după o lună în care ne-au despărțit Milcovul, Siretul, Bistrița, apa Moldovei și mai știu eu câte obstacole!
Nu am contabilizat pupicii sau îmbrățișările, le-am pierdut firul și nici n-am putut păstra măsura între cele date și cele primite!
Sofia m-a târât – da, o mogâldeață de 5 ani poate trage după ea și un munte de om! – spre tufele de zmeură și, în timp ce-mi oferea bobițe zemoase, doar puțin stoarse-ntre degete, a început să mă aducă la zi cu ce s-a mai întâmplat.
-Tati, graurii au mâncat vișinele curățate pentru compot!
Îmi amintesc momentul, deși parcă bunica ni l-a descris puțin altfel la telefon. Și nu era nici fulg de graure în povestea ei.
-Lui Pufoșica îi place să urce în pat! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic… fără copii. Perechea de dame și mama lor

Părinții fără copii duc o viață de cucuvele. Redescoperă noaptea.

jurnal 5 1

Tocmai ce am ieșit din joc. Toate fisele din fața mea au dispărut ca prin farmec, așa că m-am dus spre fotoliile chibiților și m-am așezat pe cel eliberat de rezerva care mi-a luat deja locul la masa de joc.
Am pierdut cu dame. Mi se întâmplă rar chestia asta. Două plus a treia, mama lor, înseamnă destul de multe dame pentru un biet jucător, dar cele trei ochioase nu au făcut decât să mă încingă ca niște excelente lapdancers, să mă facă să arunc cu jetoanele pe masă, lăsându-mă apoi să mă uit în gol, după ce un comesean a etalat trei ași. Când damele mele s-au întors în pachet nici măcar nu au schițat un gest de adio.
După ce mi-am pus un pahar uriaș de suc și am aprins o țigară de foi din suportul umplut permanent, cu generozitate, de gazdă, am început să pândesc dansul cărților pe plușul verde, cântărind din ochi fiecare jucător, sperând ca unul să iasă și să-mi elibereze din nou un loc.
În noaptea aia nu mă grăbea nimic. Nu conta cât de târziu aveam să mă strecor în pat, niciun ciuf auriu nu o să clatine a mustrare, spunându-mi, pe jumătate adormită, ”Tati, să nu-l trezești pe Olel!”
Am zâmbit. Într-o noapte, astă iarnă, aveam toate simțurile amorțite după ultimele mâini, dar nu am adormit până ce nu i-am cântat ceva de nani lui Olel. Ce să faci, dacă fiica ta de nici 5 ani nu are pe lume prieten mai bun decât un măgăruș din pluș albastru? Și un singur tată care-l poate legăna aproape de zori.
De unde eram vedeam cum unul dintre jucători, aflat cu spatele la mine începuse să parieze pe orice carte. Semnul aproape sigur că un loc se va elibera în curând. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic… fără copii. De dor am sunat-o pe soacră-mea

Multe doamne (care altfel par să mă aprecieze) m-au certat după ce au citit ultima filă din acest Jurnal. Postarea cu pricina e AICI. Cel mai mult mi s-a reproșat că m-am răzbunat pe un biet pisoi, mânat de gelozie. Am rememorat ce s-a întâmplat și, nu doar din amabilitatea care mă caracterizează, tind să le dau dreptate doamnelor care m-au abordat. Și aici nu e vorba doar de faptul că, locuind cu 3 reprezentante ale sexului frumos ( fără a mai socoti și pisica Mitzu) am exercițiu în a da dreptate sexului opus.
Fetele noastre – Alecsia, 8 ani, și Sofia, aproape 5 – sunt de ceva timp în vacanță la bunici, storcând Bucovina de fiecare strop de sevă a bucuriei copilăriei. Rămași singuri în București, eu și nevastă-mea trăim fiecare clipă, amestecând sentimente contradictorii: bucurie, vinovăție, dor de fete, liniște, îngrijorare.
Din frustrare și neputință, m-am enervat când Sofia mi-a spus că au primit o pisicuță, Pufoșica, și că e ”mai drăguță” decât mine, dar nu și decât Olel, măgărușul de pluș de care e nedespărțită!
M-am răzbunat și nu am inclus în Jurnal poza Pufoșicăi! O prostie! În loc să-I mulțumesc lui Dumnezeu că măcar sunt pe locul al III-lea în topul ”drăguților” din sufletul Sofiei, m-am lăsat pradă invidiei.
Așa că acum repar o primă parte din greșeală, doamnelor, aceasta e Pufoșica:

jurnal 4

Recunosc, la o primă privire, pare un pic mai drăguță decât mine.
Ca să-mi repar complet scăparea, am vrut să vorbesc și cu Sof. Mânat de dor și vinovăție, am format numărul soacră-mii și, în timp ce așteptam să-mi răspundă cineva, parcă vedeam următoarea scenă. Soarele arde grădina, dar în umbra foișorului, Sofia și Pufoșica sunt ascunse de vipie. Telefonul, pus și el la adăpost, sună. Sofia strigă, așa cum face întotdeauna: ”Buniiiiii, telefonul! Cine e?” Îi răspunde blând: ”E Tati. Vrei să vorbești cu el?” Și îi întinde aparatul. Iar eu aud vocea-i dulce…
Realitatea nu e tocmai pe măsura gândurilor:
-Da, bună Alecu. Ce e?
Puteam să jur că nu e Sofia.
-Sărut mâna! Ce să fie? Nu e nimic. Am vrut să vorbesc cu Sof, e pe acolo?
-Nu. Sunt la cucuvele. Când veniți să faceți curat acolo, că au umplut totul de găinați!
E felul ei de a-mi spune că puii de cucuvea din cuibul de sub streașină sunt bine, câți au mai rămas, că trei, din păcate, au murit, încercând să zboare! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic… fără copii. Text interzis minorilor. 18+

Părinții singuri cad uneori în romantisme ieftine.

jurnal 3

Ah, nu se apucă să adulmece flori pe stradă, precum nemeritat uitatul tăuraș Ferdinand, din desenele vechi ale lui Walt Disney! Dar te apuci uneori că cotrobăi prin vreun folder cu poze vechi și te trezești zâmbind, alintat de dulci aduceri aminte. Poza asta, de exemplu, e făcută de Alex Mazilu, într-o superbă zi de primăvară, când noi și fetele am mișunat prin Grădina Botanică.
Acum, în miez de vară, eu și nevastă-mea, Silvana, încă mai bântuim prin București, păcălindu-ne (și mințindu-i pe toți apropiații) că mai avem multă treabă pe aici, amânând plecarea spre Bucovina. Acolo, după cum filele acestui Jurnal știu deja, sunt singurele stele de pe cerul nostru, Alecsia și Sofia.
O să întrebați: Păi, dacă ele sunt stelele de pe cerul vostru, de ce nu plecați mai repede la ele?
Să vă explic. Uneori, e bun la ceva și un cer fără stele, să te adăpostești în întunericul deplin și să lași mintea să se odihnească. Să ridice piatra cel care n-a căzut niciodată în păcatul răsuflării ușurate dacă o clipă copii s-au îndepărtat. Sigur, dacă-i știi bine și, acum vorbind serios, unde poate fi mai bine decât în curtea cu povești a bunicilor!
Un prieten îmi spunea odată că el și nevastă-sa dau în mintea copiilor tocmai când le pleacă de acasă copiii. ”Cum adică?”, l-am întrebat intrigat. ”Păi, ne jucăm de-a mama și de-a tata prin casă!”
Perioada asta se încheie curând, pentru că începe să lase urme. Primul astfel de semn mi l-a dat Sofia, prințesa mea de 4 ani și jumătate. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Fără gen

rubrica-23-septembrie

Înțeleg că în această toamnă, femeile sunt sfătuite de specialiștii în modă să poarte haine cu croială masculină… e bine că în peisajul tot mai lipsit de gen va fi și o notă masculină.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)