Sfârșit de vacanță. Dor de mama…

E momentul ăla de rahat când, în fața unui stand, te holbezi la un penar cu Barbie și la unul cu Prințesele Disney și nu știi pe care să-l iei. Până la urmă se pare că o să le cumperi pe amândouă. Și ești conștient că măcar unul va aduna praf, nedesfăcut, pe vreun raft de pe balcon.
E momentul ăla de rahat când s-a terminat vacanța și încă nu ești obișnuit să faci nimic temeinic, când ai încă tendința de a te așeza pe borduri și de a privi trecătorii prin efemerul fum de țigară. Numai că de câteva zile nu mai poți face asta fără să întârzii la o întâlnire.
E momentul ăla de rahat când te trezește tramvaiul și nu soarele, când vecinii se ceartă-n casă și nu mai râd în fața blocului.
E momentul ăla de rahat când trebuie să-i spui copilului că, gata, de luni trebuie să meargă la grădi, la școală, la liceu, depinde de cât a trecut de când nu aveai nimic de făcut din toate astea. Și era doar un banal sfârșit al verii, în care doar numărai frunzele căzând și hainele adunându-se pe trupul iubitei.
E momentul ăla de rahat când devin puțin depresiv și mă simt singur. Oriunde aș fi, cu oricine aș fi. E momentul ăla când îmi e dor de mama.
Sfârșitul vacanței e trist pentru orice copil – asta e o frază ca alea de compunere tip: ”e toamnă, cocorii s-au adunat în V și pleacă” – e sfârșitul lumii frumoase și o nouă treaptă spre cea urâtă. Eram trist, eram bucuros, eram lacom după ultimele clipe de libertate. Eram în lumea mea și nu observam ceva.
Mama a fost cochetă toată viața, dar la sfârșitul verii dispărea cu orele de acasă. Venea seara, coafată, permanent, cum se făcea atunci, cu mâinile și picioarele aranjate, iar nu cu unghiile tăiate pe ascuns prin casă, după ce le înmuia în ligheanul în care voiam să bag și eu o bărcuță din hârtie.
Dădea mai multă atenție unor detalii despre care nu înțelegeam nimic, care nu însemnau mare lucru în anii `80, dar pentru ea erau esențiale.
Cea mai bună bluză, fustă sobră, centura de la Fondul Plastic. Cu o zi înainte de ”înmormântarea” vacanței, toate erau aranjate, călcate, puse lângă umerașul pe care stătea uniforma mea nouă, cămașa cu pătrățele, apretată până ce dunga de la mâneci crestează carnea. Pantofii ei buni erau lângă ai mei, lustruiți deși erau abia cumpărați.
Mama a fost o femeie cochetă, poate exagerată uneori, dar peste mulți ani, când ea nu mai era, am înțeles că de două ori pe an se aranja doar pentru mine, la începutul și sfârșitul anului școlar. Tot ce avea mai bun, de la permanent, lanțul de aur de la mama ei, cel mai sociabil zâmbet, tot arsenalul era în slujba mea. Două zile pe an, era accesoriul meu de frumusețe, al doilea buchet pe care-l luam cu mine la serbare.
E momentul ăla de rahat când îmi înțeleg dispăruta mama pentru că e sfârșitul vacanței și eu mă gândesc la o cămașă la care țin mult și de aceea o port mai rar. Și mă gândesc că aș pune-o luni. Știu că e o cămașă pe care o place și Alecsia.
Și mai de rahat a fost momentul când plătisem cele două penare și am văzut și unul cu Minnie. Și nu știam încă dacă-l cumpăr sau nu, nici cât costă, dar eram sigur că va aduna praf, nedesfăcut, pe vreun raft de pe balcon, poate chiar pe cel unde e și cutia cu pozele vechi, cu mine și cu mama la serbările de început de an.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

2 Responses to Sfârșit de vacanță. Dor de mama…

  1. marlene says:

    m-ati omorat!

  2. gabi says:

    Poate cel mai frumos eseu din ultima vreme. Felicitari!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *